Cu câteva săptămâni în urmă, semnalam la această rubrică o altă carte a acestui autor spaniol, fermecătoare și foarte personală – “Biblioteca nopții”. Aceeași editură Nemira a revenit cu volumul semnat de Alberto Manguel, la fel de captivant – “Istoria lecturii”*. O carte despre care revista “Newsweek” scria: “Niciun om care parcurge până la final firul narativ al lui Manguel nu ar trebui să se mai simtă vreodată vinovat că-și neglijează casa, facturile, copiii, somnul – sau orice altceva – doar ca să se retragă în tihnă cu o carte bună, dacă nu chiar cu o carte excepțională.” Deosebit de incitant.
Există o frază celebră într-un text de Virginia Woolf, de la care în mod cert se poate spune că pornește această carte: “Dorința de-a citi, ca și toate celelalte dorințe care frământă nefericitele noastre suflete, poate fi analizată”. E ceea ce face Alberto Manguel.
Alberto Manguel, scriitor, traducător și editor, s-a născut în 1948 la Buenos Aires și de două decenii editează fel și fel de antologii pe teme literare, mergând de la erotism la mistere și fantastic. Pe când era adolescent, l-a întâlnit pe Jorge Luis Borges, care orbise, și căruia îi citea fragmente din cărți sau cărți întregi. Întâlnirile acestea au fost horărâtoare pentru viitoarea carieră de bibliofil și istoric al cărții a lui Alberto Manguel. Celebru a devenit mai ales pentru “Dicționarul locurilor imaginare” și “Istoria lecturii”. Care “istorie a lecturii” ar fi trebuit să se cheme, și în românește, “O istorie a lecturii”, după cum îi declara autorul Micaelei Ghițescu, într-un interviu publicat în “România literară”: “Ceea ce m-a interesat când am început s-o scriu a fost faptul că istoriile literaturii și ale cărții au fost întotdeauna scrise din punctul de vedere al scriitorului. Scriitor care, în ultimă instanță, influențează cel mai puțin destinul unei cărți. Cititorul este cel care decide dacă o carte rămâne sau nu. Cititorul este cel care decide dacă o carte devine clasică sau nu. Cititorul este cel care decide ce este acea carte. Camoes a vrut, probabil, să scrie un poem care să justifice existența regatului Portugaliei, dar cititorii îl citesc astăzi ca o parte a literaturii clasice sau ca o mărturie a unei călătorii alegorice. În orice caz, cititorul este cel care determină întotdeauna ce este un text.”
Ce este “Istoria lecturii”? O celebrare spectaculoasă a rasei umane, spune editura. De la tăblițele cerate la CD-ROM, de la hoții de cărți la incendiatorii de cărți, de la bufonii la sfinții cărților, eseul de față (condimentat cu 140 de ilustrații) despre misterele cititului urmează firul istoriei tumultuoase, în vârstă de 6.000 de ani, a cuvântului scris, al cărei adevărat erou este, de fapt și de drept, cititorul.
Cartea are două mari părți – “Documente ale lecturii” și “Puterile cititorului” – care par să se afle sub semnul ideii că, “până la urmă, istoria lecturii este istoria fiecăruia dintre cititori.” “Ca și actul lecturii în sine, o istorie a lecturii sare în contemporaneitate și apoi se întoarce la o pagină timpurie dintr-un secol îndepărtat și străin. Sare peste capitole, răsfoiește, recitește, refuză să urmeze ordinea convențională.” Cartea este impresionantă prin abundența de informații și, în egală măsură, prin abundența de imagini extrem de rare, începând cu tăblițele de argilă expuse la Muzeul de Arheologie din Bagdad – unde mai pot fi văzute, în cazul în care nu le-a distrus războiul – care sunt printre cele mai vechi exemple de scriere, trecând prin Virgiliu citind, Paolo și Francesca răsfoind o carte, Sfântul Ieronim citind un manuscris și enorm de multe alte imagini definitorii pentru ceea ce înseamnă lectură, rare și închise în cine știe ce muzee pe care muritori de rând ca semnatarul acestor rânduri nu le-a văzut și nu le vor vedea vreodată.
“Istoria lecturii, din fericire, nu are sfârșit. După capitolul final și înainte de indicele copios, autorul nostru a lăsat un număr de pagini albe, astfel încât cititorul să adauge alte idei despre lectură, subiecte care, evident, lipsesc, citate potrivite, evenimente și personaje din viitor. E o oarecare consolare în asta. Îmi imaginez că las cartea la marginea patului, îmi imaginez c-o deschid în seara asta sau mâine noapte, sau în noaptea care urmează și-mi spun în sinea mea: «Nu s-a terminat».”
*) Alberto Manguel – Istoria lecturii, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Alexandru Vlad.