De-a lungul acelei jumătăți de an, oricât de mare ar fi fost tentația, nu le-a dus pe doamna Mara și Luiza să vadă cum decurg lucrările la noul cavou, pentru a-și da eventual cu părerea. Îi repugnau oricum părerile venite din partea indiferent cui. Proiectantul și constructorii îi ascultau atenți dorințele, urmându-i strict indicațiile, care se urneau și se închegau extrem de lent. Regele proiecta, pe măsură ce zăbovea îndelung asupra fiecărui detaliu.
După multe deliberări lăuntrice, socoti inutil să se încurce cu grupuri statuare, îngerași și nimfe cu harfe și trompete. Renunță chiar și la crucile de oțel sau marmură, nelipsite de la aproape toate monumentele funerare și cavourile din Bellu. El se știa și se dorea ieșit din rând, în viață și deopotrivă în moarte, așa încât optă pentru o construcție paralelipipedică din oțel și sticlă albastră-fumurie, înaltă de opt metri, înconjurată de un brâu de peluză lat de trei metri cu lift, trei etaje și o terasă ce putea oferi o perspectivă vastă asupra întregului cimitir. Ieșise ceva extrem de simplu, un fel de pui de zgârie-nor din sticlă, fătat parcă de una dintre oribilitățile alea de clădiri pentru birouri, de douăzeci și ceva de etaje, care tocmai începuseră să apară în București.
La fiecare etaj existau două camere de trei metri pe patru, cu un hol între ele, ocupat de casa liftului, bucătărie și grup sanitar, cu duș și toate camerele zugrăvite în calciu smuls de culoarea untului, aidoma camerelor apartamentului din Piața Kogălniceanu, a cărui atmosferă se străduia s-o reproducă și prin obiectele de mobilier stil Belle Époque și prin cele douăzeci de reproduceri de tablouri ale maeștrilor italieni din Evul mediu, printre care Regele amestecase și trei originale, valorând în jur de două sute de mii de dolari, bașca cele cincisprezece statuete de diverse zeități orientale din bronz, de dimensiuni rezonabile, cât să nu creeze senzația de înghesuială. O ambianță care în niciun caz nu amintea de un cavou și totuși nu lipseau criptele, camuflate ingenios sub mesele cu blaturi de marmură groasă. În fiecare cameră exista o astfel de masă, lungă de doi metri și lată de unu, având sub ea două cripte, iar în rest tot confortul și utilitățile necesare unei familii occidentale din pragul mileniului trei – televizor, internet, frigider, plită electrică, încălzire centrală, aer condiționat. La mai bine de o lună după ultimele finisări, s-a înduplecat în sfârșit să le aducă pe Luiza și pe doamna Mara să vadă și poate să se minuneze. Era tot vară, în iunie, la aproape un an după ce doamna Mara își acordase și ceruse de la Dumnezeu încă un an, barem cât să-și vadă și al doilea nepoțel și uite că dorința i se împlinise. Uite în ce investise (o investiție pe termen foarte lung), dragul de Emanuel, atâta timp și energie și bani chiar, fiindcă nu e vorba că-l costase destul, măcar că la el nu se cunoștea, adică față de câtă viață investise în zidurile alea de sticlă, banii ar fi fost vorbă-n vânt.
Urcând și coborând cu liftul și vizitând toate cele șase camere și terasa pe care existau șezlonguri și mese, niște ghivece cu plante ornamentale uriașe și un mic bar cu frigider, în care se găseau tot felul de sortimente cu băuturi răcoritoare și alcoolice, pe moment cele două femei se cam neliniștiră, dacă nu cumva se îngroziră, punând în legătură toată această punere în scenă costisitoare, cu depresia dragului de Emanuel, care nu se manifesta altminteri decât prin acea ușoară apatie. Doamna Mara a fost totuși cea care-n pofida propriei apatii, datorate desigur bolii necruțătoare care o împinsese cu un picior în groapă, a avut prezența de spirit să găsească o explicație plauzibilă, potrivindu-i-se la o adică dragului de Emanuel. Cavoul acela, bloc pentru stațiune de vilegiatură (familia lor mai avea niște locații asemănătoare risipite prin țară), ținea de orientarea lui atee. Până și de cruce s-a lipsit, mă rog, omul e liber să se dezică, dacă nu crede. Luizei în schimb i se părea tentantă ideea dragului de Emanuel, de a vrea să ia cu el dincolo toate bunătățile și înlesnirile vieții de aici, precum faraonii care-și îngrămădeau în piramide bogățiile…
Doamna Mara, care se reconvertise la ortodoxism și devenise o practicantă împătimită după ce o lovise cancerul, vădea chiar o oarecare deschidere față de cavoul familiei Calomfirescu. Parcă i-ar fi surâs să fie băgată acolo, dacă dragul de Emanuel ar pune o cruce undeva pe terasă, sau pe pajiștea din față și uite că el se înduplecă la acest compromis, oferindu-i astfel soacră-sii primul din cele douăsprezece locuri de veci disponibile.
Dincolo de detalii de genul ăsta nu trebuia uitat că acolo existau niște valori, în afara valorii în sine a construcției, a mobilierului și a aparaturii electrocasnice. Tablourile și statuetele, în primul rând ele, se cereau protejate de jefuitori și profanatori, așa încât pe lângă crucea de marmură neagră înaltă de șapte metri plantată pe pajiște, în fața blocului-cavou, a pus să se instaleze un sistem de protecție anti-furt de ultimă generație, cu senzori, camere video, alarmă cu zbierete prelungi, sinistre, menite parcă să trezească morții din morminte. Sistemul era conectat la cea mai apropiată circă de Poliție, dar pentru mai multă siguranță, sau poate pentru a insufla un strop de căldură umană acelui locaș al morților unde nu erau încă nici morți, Regele hotărî să-l păstreze în solda sa pe paznicul șantierului. Să continue să păzească pe lângă instalația anti-furt, supervizând-o la o adică, pentru un salariu minim pe economie. Să ia aminte și să se bucure de generozitatea Regelui și acel Robert Stan sau Satan, cum catadicsise să-i spună în bătaie de joc și n-ar fi fost nici primul, nici ultimul ispitit de o pervertire a numelui acela comun, inspirată în bună măsură de locul unde-și făcea veacul omul. Și ce să mai zici că-și primea banii din mâna Regelui chiar, când acesta venea la cimitir cu soacra și nevasta pentru pomeni. Pomenile deveniră un prilej de a inspecta cavoul familiei Calomfirescu, în afară că ditamai ministrul, cu statut de rege în topul milionarilor din România, se cobora să-și plătească personal paznicul și să sporovăiască cu el câteva minute. Simțea un soi de atracție față de om și uite că erau de un leat, de patruzeci și trei de ani amândoi, în pofida faptului că, așa hirsut, răpănos, uscat și cocârjit, omul arăta mai bătrân cu cel puțin cincisprezece ani. Și apoi, parcă-l știa de undeva și nu știa de unde să-l ia… Îl irita, îl enerva, oare până într-atât să-i fi slăbit memoria? Prodigioasa lui memorie de matematician și poet, cu vocație pentru munca informativă, care reținea formule, pagini întregi de texte de literatură sau discursuri politice, mii de figuri, gesturi, vorbe… Nu se potrivea cu statutul lui, dar nu putu rezista tentației de a se coborî încă, întrebându-l dacă nu cumva fusese închis la Colibași. Omul se schimbă la față și sări ca ars:
– Doamne ferește! M-a ferit Dumnezeu de așa ceva! Io sunt un om cinstit, credincios, mănânc o pâine cum dă Dumnezeu aici printre morți…
Îl jignise, mă rog, omul avea unele sensibilități. Îl întrebă apoi dacă lucrase în zona industrială din Piața Muncii-Pantelimon și de astă dată îi confirmă. Lucrase la 23 August până la revoluție. Aha. Se intersectaseră probabil pe acolo și-i reținuse figura în virtutea unei anume expresivități. Figura aia de spectru o fi avut un impact distructiv asupra memoriei, ștergând locul și împrejurarea în care-l văzuse. Oricum omul se vădea recunoscător pentru salariul acela minim pe economie și foarte dornic să-l justifice, să se achite în cele mai bune condiții de sarcina lui, așa încât într-o bună zi îl întrebă cum funcționează instalația anti-furt, ca să știe desigur cum să intervină la un caz de Doamne ferește, fiindcă până ar ajunge poliția ar dura ceva. Ar dura cel mult un sfert de oră, îi spuse. Regele probase, organizase o simulare cu concursul polițiștilor de la circa unde se arondase, pentru care plătise ceva mai mult decât s-ar fi așteptat. Durează așadar, cinci minute până pregătesc oamenii mașina, încă cinci până la poarta cimitirului și încă cinci pe aleile astea întortocheate. Îi explică apoi și omul notă în carnețelul lui soios, în ce condiții se declanșează alarma și cum poate fi întreg sistemul deconectat și reconectat. Pe cât de greu ar fi fost pentru hoți să dibuiască funcționarea sistemului, pe atât de simplu era pentru paznici sau persoane aflate sub protecție.
Spre sfârșitul lui septembrie, după ce l-a dat la școală, în clasa întâi, pe micul Emanuel, se detașă definitiv de tot ce ținea de pomeni și cavouri, și-l însărcină pe Neluțu să se ocupe de cavou și de paznicul ăla răpănos. Atunci a fost când a apărut Beatrice, cu care a început să se vadă tot mai des, mai ales prin camerele din Grand Hôtel du Boulevard. Ea l-a rupt de la sine de pregătirile pentru viața de apoi, o cruntă iluzie altminteri, în ce-l privea. În așteptarea Beatricei, pe lângă afaceri și politică, trebuise să-și toace timpul cu iluzia aceea, despre care ar fi simțit nevoia să polemizeze cu maestrul Vergilius. Acesta încercase la un moment dat să-i insufle ideea că viața nu se termină odată cu moartea trupului, că viața noastră pământească e doar o etapă dintr-o curgere veșnică a vieții sufletului… Suna rezonabil, atractiv chiar, până-n momentul când maestrul atingea punctul dureros al mântuirii, presupunând acceptarea unei vieți grele, de privațiuni, aici, pentru a avea parte dincolo de binele care poate fi numit viață veșnică. Încă de aici așadar, ți se oferă posibilitatea să alegi între viața veșnică și moartea veșnică. O logică inacceptabilă pentru Regele Gogoșar, care la câteva zile după ce pică iarăși în brațele Beatricei, n-a mai vrut să audă de nimic ce ar fi putut ține de subiectul vieții veșnice. Uite însă că pe la sfârșitul lui noiembrie a trebuit să i se reamintească. Neluțu a fost cel care a îndrăznit, deși la un moment dat i se interzisese. Și totuși nu-i mai puțin adevărat că informația furnizată Regelui îi viza averea, iar tot ce făcea atingere cu acest subiect trebuia să i se aducă la cunoștință.
– Săptămâna trecută, șefu’, am trecut pe la cimitir, pe la cavou…
– Mi se pare că ți-am spus că nu mai vreau să aud.
– Consider totuși că vă interesează: am găsit cavoul cu pereții goi, cu instalația anti-furt decuplată și paznicul dispărut. Omul ăla în care ați investit atâta încredere și bani, cum sunteți dumneavoastră filotim… Nu mai e nimic, frigidere, televizoare, mobilă, tablouri, nimic. Să vă spun drept, aveam niște dubii serioase asupra paznicului și doar c-așteptam să calce pe bec ca să-l dau afară. Ar fi trebuit s-o fac mai din timp, dar n-ar fi fost cine știe ce, fiindcă omul locuia acolo. Oricum, îl simțeam că-i pus pe rele. Luni noaptea, se pare, a încărcat totul într-o dubă, care nu se știe încă cum a reușit să intre și să iasă pe poarta cimitirului. Portarii sunt în anchetă. Am pus poliția pe jar și cred că nu durează prea mult până să punem mâna pe hoți…
Fragment din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească