Cât de obiectiv poți fi atunci când studiezi istoria religiilor? S-au scris nenumărate studii pe această temă, poate vom reveni, din când în când, prezentându-le și la această rubrică. Mai ales că majoritatea nu sunt cunoscute cititorului român nespecialist. Problematica atrage ineluctabil o sumă de metode de abordare ale acestui domeniu al cunoașterii atât de urgent-necesar-grav-îmbătător-de-frumos al lumii în care trăim.
Vectorii principali (de până azi) au fost reamintiți recent de Moshe Idel (foto) – vezi Introducerea la cartea acestuia “Ascensiuni la cer în mistica evreiască” (Polirom, 2008). Considerat unul dintre cei mai importanți cercetători contemporani în Cabala, Moshe Idel (născut în 1947 la Târgu Neamț) enumeră opt moduri de abordare a studiului religiilor:(1) teologică – religia ca “oglindă prin mijlocirea căreia înțelegem entitatea supremă” (p. 15);
(2) istorică – religia este “determinată, ca orice alt tip de activitate umană, de circumstanțele istorice ale unui individ sau grup, pe care le reflectă. Anumite abordări antropologice și sociologice pot fi de asemenea introduse în această categorie” (p. 16);
(3) psihologică, în care “documentele religioase sunt analizate ca reflectare a unei forme speciale de psihologie, cum este psihanaliza” (p. 16);
(4) textual-literară, în care se pune accentul pe analiza textelor religioase, pe paternitatea și background-ul acestora, pe semantica limbajului religios etc;
(5) comparatistă, al cărei scop este identificarea acelor structuri comune ori care se pretează așezării în oglindă a unor texte aparținând mai multor religii;
(6) tehnico-ritualistă, caz în care se pune accentul pe elementele esențiale precum: ritualuri, practici magice, tehnici mistice etc;
(7) fenomenologică – metodă derivată în mod evident de la Edmund Husserl, care pleda pentru punerea în paranteză a presupunerilor proprii tocmai pentru a favoriza o întâlnire corectă cu fenomenul. Acesta reprezintă “cel mai non-reducționist mod de abordare, întrucât nu presupune că în documentele religioase se reflectă o structură teologică, istorică sau psihologică”, consideră Moshe Idel (p. 19);
(8) cognitivă, care pornește de la ipoteza că “religia este una dintre multele creații umane și, ca atare, s-ar cuveni să fie încorporată în studiul creativității umane” (p. 20). După ce arată că rareori există vreun cercetător care să abordeze problematica religioasă într-o unică cheie de lectură, acesta purtând cu sine, precum orice meseriaș, o “trusă de scule”, adică un set (preferat) din abordările enumerate anterior, din care o extrage pe cea potrivită, Moshe Idel adaugă propria sa metodă, anume:
(9) perspectivismul – adică “posibilitatea de a interoga o anumită literatură religioasă din perspectiva familiarizării cu o altă literatură religioasă (…). Este mai degrabă o tentativă de a înțelege mai bine logica sistemelor, comparând sisteme ce diferă substanțial și aflând de la unul dintre ele ceva despre celălalt”, metodă pe care acesta o încadrează eclectismului metodologic (p. 25).
Să mai observăm împreună cu distinsul autor că, dacă privim aceste metode în ansamblu și din perspectiva ordinii temporale în care au apărut, “putem vorbi despre o evoluție de la forme transcendentale la forme imanente de explicație. Începând cu abordarea teologică, explicațiile istorice au făcut loc abordării sociologice, iar mai târziu celor psihologice și cognitive, cele mai recente fiind explicațiile postmoderne, care acordă prioritate textului mai presus de intențiile autorului”. Și, păstrând o necesară distanță academică, Moshe Idel se grăbește să adauge: “Această evoluție de la transcendent la imanent nu este, după părerea mea, nici un progres, nici un regres” (p. 22)…
Aici intervine poziționarea fiecărui autor, a fiecărei școli în parte. Pentru unii cercetători “evoluția” de la transcendent la imanent nu este nici progres, nici regres. Este un fapt care nu poate fi comentat, “este”, pur și simplu. Pe de altă parte nu putem să nu observăm o evidentă îndepărtare de sacru tocmai a științei “științei religiilor”. Personal, mă distanțez aici de ilustrul cercetător…
Să nu se înțeleagă prin aceasta că cercetătorul care abordează exclusiv una dintre metodele teologice (căci sunt mai multe) s-ar înscrie necesarmente în orbita sacrului, pe când cel care preferă metoda cognitivă, să spunem, este obligatoriu un adept al laicității furibunde.
Pe de o parte tendința (extremă) de a aborda istoria/studiul (comparat al) religiilor exclusiv din perspectivă apăsat teologică, ba chiar confesională – ceea ce se petrece, ridicol, la facultățile de teologie de la noi, de pildă – pe de altă parte încercarea (discutabilă) de a o considera drept o știință total “aseptică”, 100% obiectivă, fără urmă de interacțiune subiectivă între cercetător și domeniul studiat…
Discuția este mult prea lungă pentru această modestă rubrică. Ceea ce se poate constata deocamdată în țara lui Eliade & Culianu este că mediul universitar românesc continuă să fie dominat, covârșitor, de prima formulă (ba chiar de abordarea exclusivist confesională) pentru simplul motiv că la alte facultăți decât cele de teologie (fie aceasta ortodoxă, catolică, protestantă, neo-protestantă) studiul profesionist al religiilor se regăsește mai degrabă accidental/facultativ pe lista obiectelor aflate în curricula. Nu mai vorbim despre “specializările” celor care predau istoria religiilor în România de astăzi…
Iar specialiști ar exista deja, căci în cele două decenii de după ’89 s-au adunat o seamă de tineri care au parcurs onorante doctorate în Occident. După cum ar putea fi chemați să țină cursuri sau măcar conferințe excelenți profesori occidentali. Aceștia sunt însă invitați rarisim pentru a se înhăma în condiții decente la căruța învățământului având drept axis mundi malul Dâmboviței…
MARIUS VASILEANU este jurnalist și profesor de istoria religiilor. Ultima carte publicată: “Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creștine” (Editura Eikon, 2011).