În urmă cu două săptămâni a fost lansat, în cadru festiv, în sala Mitiță Constantinescu a Băncii Naționale a României, volumul „Cum am cucerit viața” de Petre Georgescu-Delafras, publicat de Editura Curtea veche, în prezența doamnei Mihaela Georgescu-Delafras, nepoata autorului. Petre C. Georgescu-Delafras, mare personalitate a interbelicului românesc a fost, între altele, proprietarul Editurii Cugetarea, înființată în anul 1920. Petre C. Georgescu-Delafras care a avut ambițiunea ca, din nimic, să facă o mare întreprindere culturală, cu ținută pur românească. Sediul era în strada Mătăsari nr. 23, chiar în locuința proprietarului. Datorită priceperii cu care a fost condusă, editura a făcut progrese mari, ajungând să fie una dintre cele mai importante edituri din România. Primul success de anvergură al editurii Cugetarea a fost colecția romanelor scrise de Jules Verne, succes care a fost continuat de tipărirea altor colecții de romane célèbre ale unor autori ca: Emile Zola, Victor Hugo, Lamartine, Dostoievski, Maxim Gorki, George Sand, Pierre Loti, etc. Această serie de romane a unor autori consacrați, a fost urmată de o nouă serie de cărți ale scriitorilor străini, contemporani cu acea epocă: Anatole France, Thomas Mann, Claude Farrere, Wassermann, St. Zweig, Emil Ludwig, etc. Cum însă scopul principal al editurii era promovarea culturii românești, rând pe rând au fost publicați scriitori români ca: Cezar Petrescu, Gala Galaction, Gib Mihăescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Victor Ion Popa, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Lucian Predescu și mulți alții. O altă preocupare a editurii a fost și tipărirea de cărți pentru școală. Dintre autori pot fi amintiți: prof. Petre Ghiață, I. Rotaru, I.P.S.S. Irineu, Constantin Giurescu, I. Nisipeanu, etc. În momentul în care situația financiară a devenit prosperă, a fost construit în anul 1936 un sediu nou destinat editurii aflat în strada Popa Nan nr. 21, în care au fost instalate confortabil atelierele tipografice.
Istoria editurii și biografia întemeitorului ei au fost publicate în cartea autobiografică „Cum am cucerit vieața”, de Georgescu-Delafras.
Pentru a-i lămuri pe cititorii „Ziarului de duminică” despre meritele lui Georgescu-Delafras și ale editurii sale într-o perioadă tulbure din punct de vedere istoric, cel mai nimerit este să publicăm, cu permisiunea editurii, prefața semnată de prof.univ. dr. Adrian Cioroianu:
„Aflând despre proiectul Curții vechi de a reedita această lucrare (clasică în felul său, dar cunoscută mai curând inițiaților), ceea ce m-a surprins din nou a fost aparenta insolență a titlului: iată, așadar, un om care se declară pur și simplu cuceritor al vieții! – și asta în anul nepereche 1939, an în care lumea urma să ia foc.
În Spania, trupele lui Franco își prefigurau victoria, cucerind răvășitul – și ulterior splendidul – oraș Barcelona; la Vatican, Papa Pius al XII-lea prelua conducerea lumii catolice; în Iran, tânărul șah Mohamed Reza Pahlavi se căsătorea într-o ceremonie fastuoasă cu prințesa egipteană Fawzia; la Hollywood, ieșea din producție epicul Pe aripile vântului, ce va revoluționa industria cinematografiei; în Chile, aproape 30 de mii de oameni mureau într-un cutremur de proporții coșmarești; în Statele Unite, un scriitor cu tonus nevrozat, pe nume John Steinbeck, publica romanul Fructele mâniei (care-i va aduce puțini bani la primul tiraj, ceva glorie la următoarele, dar mai ales, alături de opera ce va urma, un Premiu Nobel pentru Literatură în 1962); la Moscova, tot în 1939, cei doi dictatori exponențiali ai epocii, Stalin și Hitler, își dădeau mâna efectiv (prin intermediul miniștrilor lor de Externe) într-un tratat, surprinzând deopotrivă pe democrații, dar și pe comuniștii, din toată lumea; fără nici o legătură cu politica mondială (dar în mare legătură cu nesiguranța de pe străzile metropolelor americane), într-o revistuță ieșită dintr-o tipografie de duzină din Statele Unite un desenator pe nume Bob Kane imagina un om-liliac dedicat luptei împotriva gangsterilor – nebănuind nici o clipă că acest Batman va deveni peste decenii una dintre cele mai valoroase francize ale culturii pop occidentale; în fine, 1939 este anul în care pacea de după Marele Război s-a făcut țăndări și, prin atacul Germaniei asupra Poloniei, începea Al Doilea Război Mondial.
Ei bine, tocmai în acel an, la București, Petre Georgescu-Delafras – un bărbat realizat din punct de vedere personal, profesional și material, în vârstă atunci de 55 de ani neîmpliniți – declara, sub proprie semnătură, că a cucerit viața și, mai ales, decidea să spună și altora cum a făcut-o.
Pentru înțelegerea mai corectă a paginilor ce urmează este încă și mai indicat să rememorăm pe scurt România în care această carte ieșea de sub teascuri – cu precizarea obligatorie că, în acest context, teascuri e mai curând o licență poetică; în realitate, producția editorială românească se baza pe unele dintre cele mai moderne tehnologii disponibile în epocă. Grație unor oameni precum Georgescu-Delafras, peisajul editorial al României era printre cele mai dinamice din Europa. Cartea era un produs validat în saloane, dar era mai ales o afacere – din care, dacă o struneai bine, puteai câștiga onorabil ca editor (așa cum autorul acestui volum a făcut-o). Totodată, de ce nu am spune-o, România acelui deceniu pe final era condusă de un rege care, dincolo de păcatele sale reale sau imaginare, avea și ceva calități – printre altele, aprecia cultura și era dispus că-și acorde patronajul și favorurile actelor artistice și intelectuale. Rămâne un subiect de meditație pentru noi detaliul că, la sfârșitul anilor ’30, în editurile din România apăreau anual mai multe titluri decât urmau să apară, în aceeași țară, sub alt regim, la finalul anilor ’80!
Așadar, România în care Georgescu-Delafras mărturisea cu orgoliu cum a cucerit viața era un stat mai mare decât oricând în relativ scurta sa istorie, iar progresul și emanciparea păreau de neoprit. E drept că, din trei puncte cardinale – Est, Vest și Sud –, privirile îndreptate asupra României (și mai ales asupra granițelor sale) nu erau deloc amicale – dar, câtă vreme Franța era garanția Europei și câtă vreme Liga Națiunilor îi urechea diplomatic pe revanșarzii germani, maghiari sau italieni, lucrurile păreau a fi sub control. În centrul Bucureștiului se înălța noul Palat Regal (restaurat de abia câțiva ani atunci) și, ori de câte ori în miez de noapte trecătorii vedeau vreo lumină aprinsă la etajul III al clădirii, ei își puteau imagina că dincolo de perdele este Regele care lucrează pentru țară. În acel 1939, de ziua națională a Regatului, în cocheta piață cuprinsă între Ateneu, Palat, Fundația Regală și colțul Căii Victoriei se ridica statuia prin care Mestrović asigura nemurirea Regelui Carol I-ul. Petre Georgescu-Delafras (a cărui editură Cugetarea începuse pe strada Mătăsari, iar în 1936 urcase calitativ și cantitativ spre strada Popa Nan) a fost fără îndoială unul dintre mulții bucureșteni care au admirat impozanta statuie a mărețului rege – fără să poată ști ce destin ingrat va avea ea.
În anul în care apăreau primele tiraje din cartea pe care o aveți în mâini, Georgescu-Delafras lucra (și) la un alt proiect: scrupulosul bibliotecar (cu simpatii legionare) Lucian Predescu tocmai definitiva ceea ce va deveni lucrarea-fanion a editurii Cugetarea: frumoasa și foarte bine scrisa Enciclopedie a României, apărută în condiții de lux în anul 1940, ca omagiu adus primului (se credea atunci…) deceniu al restaurației carliste. Enciclopedia României a avut un asemenea succes încât, în scurt timp, ea a devenit, în limbajul studenților sau al liceenilor epocii, Enciclopedia Cugetarea-Delafras – ca un omagiu indirect adus editorului. Chiar și astăzi, lectura acelor pagini umple de încântare – atât pe ce norocoși care mai au ediția originală, cât și pe cei care au ediția recentă, din anii ’90, retipărită fidel după formatul originar.
Desigur, explicând pe scurt o epocă nu putem substitui explicațiile necesare despre autor. Băiat modest plecat dintr-un mediu românesc pe măsură, Petre Georgescu-Delafras a fost ceea ce astăzi, în limbajul nostru cosmopolit (pe care editorul îl agreea, chiar dacă nu-l cultiva) s-ar chema un self-made man – unul reprezentativ pentru România anilor ’20 și ’30. Cu o mare încăpățânare, cu muncă intensă și cu viziunea dată de experiența proprie, Georgescu-Delafras a plecat de jos și a ajuns în casta restrânsă a celor mai respectabili creatori de carte din vremea lui.
Cum am cucerit viața, din acest punct de vedere, se deschide spre două tipuri de lectură. Pe de o parte, insolența frumoasă a titlului, de care vorbeam, era în mod clar acoperită prin fapte: acest om chiar cucerise viața. Din acest punct de vedere, volumul reprezintă un demers cvasi-memorialistic, prin care un om așezat și respectat putea spune și altora că nu există rețete magice pentru succes – alta în afara muncii și a investiției cântărite de timp, bani și energie. Dar mai există și un alt nivel al lecturii: probabil fără să știe, dar intuind modelul, Georgescu-Delafras propune aici și o lucrare motivațională, de genul celor pe care astăzi întreprinzătorii din toată lumea le răsfoiesc cu nerăbdare. Acest gen de literatură non-fiction nu e tocmai nou: el apărea îndeosebi în orizontul anglo-saxon al Occidentului anilor ’30, prin scrieri de genul celor care l-au făcut pe americanul Dale Carnegie celebru și bogat.
Păstrînd proporțiile și recunoscând primatul acolo unde există (cartea How to win friends and influence people a lui Carnegie apărea în 1936 – așadar cu trei ani mai înainte de apariția best-seller-ului autohton Cum am cucerit viața), putem spune că Georgescu-Delafras a fost un precursor al literaturii de autoeducare (self-improvement) românești. Desigur, nu era în intenția autorului de a intra în competiție cu vreun autor străin; dar pariul său nu este, prin aceasta, mai lipsit de valoare. Pur și simplu, cartea lui arăta limpede cum succesul este posibil și în România.
În scurt timp după apariția plină de ecouri (și vânzări!) a cărții, Istoria s-a răzbunat într-un fel neașteptat – și pe România, și pe Gergescu-Delafras (desproprietărit și căzut în uitare, el avea să moară în 1963). Dar cărțile și mesajul său au rămas. Cum se știe, viața cucerită de Georgescu-Delafras avea s-o ia pe alte coordonate. Dar nu din vina lui, ci a geopoliticii.”