Fără îndoială, Mihail Kogălniceanu (1817-1891) constituie un exemplu elocvent de om de stat a cărui activitate politică și diplomatică a fost nemijlocit influențată de aceea de istoric. Desigur el nu constituie o excepție în societatea românească, alte asemenea exemple fiind destul de numeroase, începând cu cărturarii Evului Mediu, apoi reprezentanții Școlii Ardelene, ai generației pașoptiste, pentru a ajunge la o altă personalitate importantă, Nicolae Iorga, dar, ceea ce îl așează pe Kogălniceanu pe o poziție de vârf este faptul că a fost un înainte-mergător, un factor hotărâtor atât în activitatea politică, participant la toate evenimente  cruciale ale secolului XIX, de la revoluția din 1848, la realizarea Unirii și dobândirea independenței. În același timp, Kogălniceanu s-a afirmat și în mediul cultural, autor de lucrări istorice în „premieră”, președinte al Academiei Române. De asemenea, el s-a făcut remarcat și prin activitatea sa  diplomatică, în calitate de ministru de Externe și reprezentant al țării în capitale europene.

Promotor al „specificului național”

Chiar prin studiile sale Kogălniceanu fusese pregătit pentru această postură, între alții el fiind influențat de ideile marelui istoric german Leopold von Ranke susținător al ideii după care istoricii trebuie să fie informați asupra științei istoriei.

Însuși titlul uneia din primele sale lucrări („Études historiques, chrétiennes et morales”) este semnificativ în acest sens, ca și acela al altui volum din tinerețe „Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens” (1837), prima lucrare de sinteză din istoriografia românească. În ceea ce privește ecoul lor, este de menționat că aceste lucrări au fost publicate și în Germania.

Privitor la filiația în care se situa Kogălniceanu, este de amintit că el a publicat toate lucrările lui Dimitrie Cantemir care existau în acele timpuri, iar, mai târziu, și-a cumpărat propria tiparniță, unde dorea să editeze edițiile complete ale cronicilor moldave, proiect ce a fost realizat în 1852.

În istoriografie, ca și în politică, Kogălniceanu a fost un promotor al idealului romantic al „specificului național”, idee care a fost expusă în mod programatic încă în 1853 în prelegerea inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană. Kogălniceanu îi avea în vedere nu numai pe românii din Principate, ci și pe aceia din alte părți: „…țara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbește românește, și istoria națională este istoria întregii Moldove și Țării Românești, și cea a fraților din Ardeal”.

Periculos…pentru „ordinea de stat”

De altfel, el a avut de suferit de pe urma exprimării unor asemenea idei, în 1844 fiindu-i revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. Nu s-a descurajat, ci a continuat să propage aceste  principii și în străinătate, folosindu-se și de apartenența sa la francmasonerie, ca și alți reprezentanți ai generației pașoptiste, ca și ai celor următoare.

Cât de periculos era considerat el pentru ordinea de stat este faptul că, în timpul Revoluției de la 1848, domnitorul Moldovei, Sturdza, a ordonat să fie arestat, oferindu-se o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.

Unirea, „cheia bolții”

Considerând că Unirea este „cheia bolții, fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”, Kogălniceanu și-a adus contribuția directă la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principatelor unite, iar, între 1859 și 1865 a condus în mai multe rânduri guvernul acestora, având un rol esențial în promovarea reformelor din această perioadă.

Diplomația independenței

În continuare, Kogălniceanu se afirmă și pe planul politicii externe, al diplomației. În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878),  fiind responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878. de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat independența.

Ca ministru de externe, Mihai Kogălniceanu și-a legat numele de actul proclamării independenței de stat a României.

Tot în această calitate a militat pentru transformarea cât mai rapidă a agențiilor diplomatice și consulatelor străine din București în legații.

De asemenea, Kogălniceanu a condus delegația țării la Congresul de pace de la Berlin, între altele protestând, este drept fără rezultat, împotriva unor pretenții ale Rusiei.

Implicându-se tot mai mult în activitatea de politică externă,  Kogălniceanu și-a reprezentat apoi țara în Franța (1880), devenind primul trimis oficial român la Paris.

Poate se știe mai puțin că Kogălniceanu, în ianuarie 1880-1881, a supervizat primele contacte diplomatice dintre România și China.

O personalitate complexă

…a fost, fără îndoială, Mihail Kogălniceanu.

A avut și preocupări beletristice, publicând revista „Dacia Literară”.

Se știe că a colecționat obiecte de artă, mai ales germană, iar, împreună cu C. Negruzzi, a publicat, în 1841, volumul „200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”.

„N-aș schimba săraca Moldovă”

După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu nu a abandonat preocupările istorice.  A fost ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române, a fost președinte a acestui înalt for între 1887 și 1889.

Deși grav bolnav, Kogălniceanu și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eugeniu Hurmuzachi. De asemenea, a fost interesat de descoperirile arheologice din Grecia și Roma antică în Dobrogea, anticipându-i astfel pe Grigore Tocilescu, Alexandru Odobescu  și Vasile Pîrvan. A colecționat documente străine legate de istoria românilor, asemenea preocupări fiind continuate în mod strălucit de Nicolae Iorga.

În mod simbolic, după moarte, locul său de la Academie a fost luat de un alt mare istoric, Alexandru Dimitrie Xenopol.

„N-aș schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume”, afirma Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”.

Dacă Alecsandri și Ghica pot fi considerați „deschizători de drumuri”, Kogălniceanu a fost, fără îndoială, un „înainte-mergător” al istoriografiei și politicii, diplomației românești, dar și al celei europene.