Lume nu foarte multă, dar de bună calitate, ca să zic așa, la
lansarea cărții lui Stelian Țurlea, “Trei femei” (Editura Cartea
Românească”, 2010), petrecută la Librăria Dalles din
Capitală.
Pornesc cu această observație pentru că ea poate fi un răspuns
la întrebarea (nedumerirea) lui Daniel Cristea-Enache, conținută în
această afirmație: “Pentru al cincilea an consecutiv, întreb
studenții anului III dacă știu ce este perioada interbelică, iar ei
habar nu au când au avut loc cele două războaie mondiale și, logic,
nici nu au habar unde să plaseze perioada interbelică!”
Un cerc din ce în ce mai rarefiat de oameni mai au apetență
pentru istorie. Comunismul pare ceva de pe altă planetă și dintr-un
timp care nu mai are atingere cu noi sau, mă rog, cu o bună parte
dintre oamenii de azi. Istoria înseamnă un trecut care dacă nu a
fost trăit nu are nicio relevanță. Azi, acum, aici, numai ce
trăiesc eu, numai ce-am consumat eu, numai ceea ce știu din
experiență proprie – par a fi coordonatele care modelează o
generație.
Să se fi produs o ruptură revoluționară în gândirea, în
mentalitatea, în tablele de valori odată cu explozia
mcdonalds-urilor, internetului, mall-urilor, televizorismului fără
sațiu, a globalizărilor și europenizărilor? S-a produs efectul de
suprasaturație din cauza prea multor referiri, obsesii, raportări
la perioada comunistă? Sunt oare și vârstnicii vinovați de faptul
că au creat această senzație de împietrire în propriul lor trecut?
Percep cei tineri că întoarcerea în trecut este o imensă piedică în
a trăi prezentul, în a te racorda lui, pur și simplu în a
trăi?
Noua generație este produsul lumii în care trăiește. Nu a
venit de pe altă lume cu aceste atitudini și comportamente. I s-a
indus, i s-a spus, i s-a impus o lume de care, probabil, vrea să
scape, refuzând-o, spre a-și afla identitatea și a-și construi o
alta în care să se simtă confortabil.
În același timp, nimeni și în numele niciunui principiu nu poate
refuza altui om, altor semeni dreptul de a înțelege ce-a trăit.
Subiectul “comunism” pare a fi încă inepuizabil ca povești,
abordări și registre stilistice. A fost traumatizant pentru cel
puțin pentru două generații, are ecouri și efecte puternice (chiar
dacă nu întotdeauna conștientizate) și într-o a treia. Este o temă
preferată de Stelian Țurlea care revine, aș spune periodic și
obsesiv, ca la o datorie morală, la subiect. Registrul autorului
este extrem de larg, iar priza sa la realitate este remarcabilă.
Schimbarea constantă a felului de a scrie și a zonelor abordate
este un semn că Stelian Țurlea nu vrea să se repete, că are teamă
de a ajunge la manierism.
Aparent, ultimele două romane – “Arunc-o pe soră-mea din tren”
și “Trei femei” – sunt diametral opuse, iar ele, la rându-le, nu
par a avea prea multe lucruri în comun cu “Darul Ioanei” (carte
fundamentală, în opinia mea, pentru biografia literară a lui
Stelian Țurlea). Un fapt însă vine să contrazică această opinie
grăbită: tușa stilistică a lui Țurlea este impregnată în fiecare
carte, în fiecare pagină a cărților sale. Apoi, este vorba de
textura de idei pe care se brodează subiectele romanelor sale.
Această canava este istoria. Ea e prezentă chiar in absentia (cum
se petrece în “Arunc-o pe soră-mea din tren”), cele două surori –
Ileana și Ilona – fiind ipostaze ale trăirii în prezent (Ilona) și
ale trăirii în prezent influențat și modelat de trecut
(Ileana).
Cele trei femei din cel mai recent roman al lui Stelian Țurlea
alcătuiesc trei generații pe parcursul a 60 de ani, dar ele sunt
legate nu prin filiațiune, ci prin istorie. Irina nu este fiica
Vitoriei, ci copilul prietenei sale pe care o aruncase în temnițele
comuniste dintr-un puseu pasional: fusese îndrăgostită de soțul
acesteia. Orfanul, surorile vitrege, absența tatălui apar deseori
la Stelian Țurlea ca insemn al mutilării umanului, al traumelor
produse de istorie. Nu știu totuși în ce măsură totul se poate
arunca în spatele istoriei și mai ales a istoriei sub comunism.
Defeminizarea Vitoriei, transformarea ei într-un robot al profesiei
de medic, uscăciunea sufletească au resorturi mult mai adânci.
Reacția ei nu este una, să zicem, politică, ci una psihologică:
frustrarea de iubire. O reacție imună la datele istoriei. Vitoria
doar se folosește de pârghiile pe care lumea de atunci i le punea
la dispoziție -delațiunea, în primul rând – pentru a-și însuși,
prin rapt, ceea ce viața nu-i oferise cu generozitate – căldura,
tandrețea, liniștea, bucuria sufletească de a fi iubită. În Evul
Mediu, Vitoria ar fi dat-o pe prietena ei pe mâna Inchizției spre a
scăpa de ea, de cea pe care o crede principala piedică în calea
fericirii ei de a fi iubită, în timpurile noastre – asemenea
doctoriței din Ploiești de acum vreo 10 ani – ar fi omorât-o, ar fi
tranșat-o și i-ar fi răspândit trupul prin tot orașul.
“Trei femei” este un roman al puterii femeii de a duce viața
mai departe în ciuda oricăror vicisitudini ale istoriei. Puterea
lor este dată de legătura puternică pe care o au cu viața. Până la
urmă, viața, continuitatea ei sunt mai importante decât individul,
decât efemeritatea acestuia.
Fotografiile au fost realizate de Cristina Țurlea.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al
Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat
al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză
i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București,
Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER
pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica
“Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din
București.