Păi să vedem ce înseamnă biu, Editura Limes, volumul de poeme al Eugeniei Țarălungă, cu un bonus din poeme α pt. elfi. Nu s-ar putea zice că este o poezie ușor de citit, necum de interpretat. Rândurile fug, se îngustează sau se lățesc, curgând în flux continuu de jurnal aluziv. Căci rareori se încheagă vreo imagine sau vreo mininarațiune. Artă nonfigurativă, pe alocuri criptică și îngrășată cu terminologie științifică ce nu aruncă nicio nadă pentru cititorul doritor de concret, claritate, dezvăluire.
Startul este unul geometrizant, în linia lui Mallarmé și a lui Ion Barbu: “mi-am dat seama/cele decalate se răzbună și mușcă sălbatic/și spațiul dezlegat era și nu era acela”. În același poem (un pătrat între 2 drumuri), imprecizia invadează prismele reci și le îmbibă cu sentimente nedeslușite: “vag maronie și vag înaltă era zăpada/și zăpada e altfel dacă el nu trece pe aici”.Simbolismul psihanalizabil e prezent la orice pas: “vedeam un fel de stâlpi totemici mari negri/din care se tot desprindeau bucăți anapoda”. Și încetul cu încetul, poetica aceasta criptică te cucerește prin modestia ei, o rostire sotto voce. În niciun fel poeta nu-și propune să epateze ori să șocheze. O casă luminată de sărbătoareeste tot o schemă, indicibil amenințătoare: “am mers spre un alt plan înclinat/…/erau niște puncte de afinitate/voiam să îi transmit trei principii”. Și așa și este, viața apare ca o amintire traumatizată de ceva misterios. Nu găsim o poezie a fericirii, a exuberanței. E un fel de tăcere locvace, lucru posibil prin continua aluzie: “mie ochii-mi sunt mâini polizate/ochii-mi sunt al treilea ochi/și trecutul e legat fedeleș în spatele retinei”.
Tonul este grav, sibilinic adesea și infuzat de frustrări ale feminității. Abia în (siaj – câteva însemne ale feminității dau o notă gravă acestei seri) irumpe o imagine izbitoare, vizualizând ezoteric-masculin luna, în tradiție orientală: “luna în erecție ca un iatagan/spintecă drumul pe ape”.
Biu este referentul masculin, dar poate semnifica și ecologicul bio, precum și biunivocitatea. Și în acest sens cartea avansează în problematica genului, cu ironie. (avalanșă de organe, țesuturi și nume proprii – bărbătești, firește) construiește o partitură muzicală cu ajutorul terminologiei medicale extrase dintr-un tratat de anatomie. Pe șase pagini se lăfăie, alfabetic, o armie de nume de organe cu efect incantatoriu, precum în Biblie. O mostră: “corpul lui Balbiani, carefurul lui Balfour, inelul lui Bandl, ligamentul lui Bardinet, ligamentul lui Barkow, glanda lui Bartholinus, valvula lui Baubin, legea lui Bayliss și Starling, patrulaterul lui Bazy-Moyrand.
Probabil că plăcerea experimentului constituie trăsătura marcantă a cărții. Împletită cu rostirea indirectă, rezultă o poetică complexă, dar și aproape inexpugnabilă. “Nu suntem noi oare maeștri ai reprimării/ai disimilării”, răsună o întrebare din gonissima arboreea. Sexualitatea dispusă într-o asemenea arhitectură poliedrică, ajunge la un design de o pudoare maximă: ” niște pubisuri congruente/doar două/hai să-ți spun: adică ele de atâtea ori alăturate/de atâtea ori suprapuse/doborâte și pierite de alăturare și de suprapunere/prea des spulberate de distanță/mi s-au descoperit brusc asemănătoare/prin unghiurile lor”. În volumul de față, poeta este o discipolă a lui Platon, un Platon ultim, când doctrina ideilor era montată din prisme și triunghiuri. Dar dacă e să vorbim despre “coincidențe și sincronicități”, atunci putem considera pubisul o Delta, triunghiul arhetipal care închide în el ochiul lui Dumnezeu.
Abia după treizeci de pagini poeta se mai relaxează și ne povestește despre viață, așa cum e ea. În secvențe doar, nu mai mult: “ce-o fi fost în mintea mea să te anunț că sunt gravidă/la 3 zile după ce ai plecat”. Eu sunt primul care votează pentru o asemenea îmblânzire a discursului. Sau, mai curând, pentru mixarea registrelor. Bunăoară, în vis – limbajul metalelor apare un tic al literaturii române. Anume liftul. Inițial, visul este abstract, aproape nefigurativ: “liftul acela de jos era luminat, o lumină gălbuie, cea mai puternică dintre puținele și firavele lumini din visul meu, și în lift erau niște dreptunghiuri metalice mari…”. După care urmează o observație care aduce culoare în obrajii geometrici, livizi ai poeziei: “de obicei am vise muuult mai puțin «onirice», eu așa le numesc, visez la-firu’-ierbii și foarte aproape de momentul de față”. Cred că aici e de căutat farmecul și șansa acestei arte: amestecul inegal dintre viziunile geometrizant-ideatice, purificate și durerile fizice ori, mai cu seamă, sufletești. Cum ar fi această formulare acută și sensibilă din (unde să scurm ca să îți găsesc viteza de germinare): “tu spui că voi mai iubi vreodată firește/mie mi se face frig cum să nu fii tu acolo când iubesc”.