Este suficient să arunc o privire asupra cuiva și îmi dau seama imediat ce mănâncă. Creierul meu funcționează ca un fel de computer. Analizez imediat greutatea corporală a persoanei și talia sa, le pun în relație cu vârsta și cu expresia feței, chiar cu modul în care se îmbracă sau respiră, și am imediat primele indicii. Uneori, cearcănele de sub ochi sau anumite riduri din jurul buzelor îmi indică nivelul de dependență de cafea. Nu glumesc, prin anumite gesturi, opțiuni vestimentare, carnația feței și tot felul de ticuri omul își etalează în cursul întregii vieții atât gusturile alimentare, cât și deficiențele în materie de vitamine și fibre.
Imediat ce încep să conversez cu cineva îi sesizez gradul de inteligență alimentară. Când un om mănâncă echilibrat și nu se lasă manipulat de industria alimentară, faptul se răsfrânge asupra atitudinii sale generale în societate. Cine se luptă zi de zi pentru a nu îngurgita toate otrăvurile strecurate subtil în cel puțin 90% dintre produsele vândute de marile supermarketuri, cine se luptă deci zi de zi pentru a nu se lăsa intoxicat, ei bine acest om începe să afișeze în priviri ceva din militantismul său. Simți, când discuți cu un astfel de om, că știe să privească o etichetă, că știe să nu se lase păcălit de un ambalaj, că sublimele imagini de pe cutii și de pe panourile publicitare alimentare îl lasă rece sau îl fac cel mult să surâdă. Un om care și-a educat papilele gustative pentru a nu începe să cedeze în fața unui jambon fotografiat după toate regulile artei se mișcă altfel în lume, vorbește altfel cu semenii săi, are un alt raport cu timpul.
Vă vorbesc astfel pentru că sunt un fel de detectiv nutriționist. Poate că nu aș fi îmbrățișat această meserie dacă n-aș fi avut parte de o copilărie fericită, într-un mic oraș din Lozère, în centrul Franței, unde părinții mei aveau o mică fermă. Acolo am învățat ceea ce înseamnă gusturile, dar și ce important este să respecți ritmul alimentar al anului. Fiecare anotimp venea cu aromele și cu produsele sale. Nimănui nu-i trecea prin minte să-și dorească să mănânce cireșe în februarie, de exemplu. Primăvara așteptam cu emoție să culegem primele fire de ceapă verde și să punem în supă pătrunjel proaspăt. Mama gătea în fiecare zi și mă trimitea întotdeauna să-i aduc din grădină cantități precise de legume și ingrediente vegetale. Îmi spunea: „Nicolas, îmi aduci trei morcovi, zece fire de ceapă și douăzeci de păstăi de fasole”. Când pregătea salata, tot așa, mama îmi indica exact ce trebuia să-i aduc: patru roșii, doi castraveți, trei cepe întregi, șase foi de salată verde, cinci fire de mărar. Cine a trăit ca mine, având o grădină de legume alături, câteva păsări într-un coteț și o livadă cu pruni, cireși, meri și nuci, știe ce înseamnă gustul unul aliment.
Din punctul meu de vedere, ceea ce a făcut societatea de consum cu noi ține de pornografia alimentară. Altfel spus ni se promite un orgasm continuu și garantat, dar sub coaja ambalajelor totul nu este decât frustrare și stupefacție. Cumpărați un film porno și uitați-vă la el. Veți vedea cum este construit cu bunăștiință pe cea mai pură minciună fiziologică și cum vinde iluzii extatice. Corpurile care fac dragoste sunt întotdeauna perfecte, depilate și lucioase, suple și perfect proporționate. Nu vezi niciodată vreo bucățică de piele afectată de celulită sau vreun coș pe vreun obraz. Masculul pare să fie într-o situație de erecție eternă (ah, ce fantasmă machistă!) în timp ce femeia pare să resimtă un puternic orgasm la orice mângâiere (o altă expresie a egocentrismului sexual al falocrației). În plus, actul sexual durează foarte mult, zeci și zeci de minute (în timp ce în viața reală milioane de bărbați ejaculează după doar două sau trei minute), iar protagoniștii par să-l trăiască la aceeași intensitate (ah, numărul de femei care simulează orgasmul pentru a nu-l umili pe partener!). Gemetele celor doi, suspinele lor, cuvintele pe care și le spun, pozițiile pe care le adoptă, febrilitatea cu care se înfruptă unul din altul, toate sunt de natură să-ți inducă în creier un model de comportament și să te facă să-ți spui „dacă nu voi trăi și eu măcar o dată un astfel de moment, înseamnă că mi-am ratat viața”.
Pornografia alimentară este bazată pe aceeași promisiune. Marea industrie a hranei din ziua de azi ne propune produse perfecte, ambalate în cutii care îți iau ochii. Supermarketurile sunt expresia unei orgii fără limite. Veniți, intrați în paradisul papilelor gustative, lăsați-vă aspirați de plăcerea de a gusta din tot ce se poate imagina în materie de hrană, băutură și excitante gastrice, orgasmul alimentar este la dispoziția voastră, puteți fi fericit acum și aici, imediat și pentru eternitate dacă vreți… Cam acesta este mesajul pornografiei alimentare împotriva căreia m-am luptat toată viața.
A trebuit însă să ajung la Paris, să fac studii de chimie organică și de marketing, să lucrez apoi în sectorul marii distribuții și să pătrund în labirintul manipulării alimentare pentru a înțelege într-o bună zi ce ne pregătește acest monstru, societatea de consum.
„Spune-mi ce mănânci și am să-ți spun cine ești”. Nu știu dacă această zicală a apărut și la alte popoare, dar noi, francezii, în general am știut să mâncăm bine. Momentul mesei a fost întotdeauna sfânt în viața familiilor tradiționale, chiar dacă masa nu era întotdeauna copioasă. Dar mai ales noi am știut întotdeauna să ne conservăm independența alimentară: am produs pe teritoriul nostru tot ce ne trebuia și am devenit faimoși prin creativitatea noastră culinară. O formă de capitalism sălbatic a început însă să ne pună prea mult zahăr sau prea multă sare în mâncare, precum și prea multă chimie în produsele de bază. În loc să continuăm să degustăm produse adevărate, am început și noi să cumpărăm mai degrabă ambalaje atragătoare și cutii sofisticate. Personal mă cuprinde furia când văd pe unele rafturi cutii cu biscuiți de lux, ceea ce înseamnă că fiecare biscuit este învelit individual într-o foiță de staniol (ca și cum ar fi introduși în niște prezervative), iar apoi toți sunt aliniați într-un fel de sertar din carton creponat care se trage și el din cutia mare protectoare, ea însăși fiind învelită într-o foiță transparentă… Când am organizat primul grup de comando împotriva obscenității industriei alimentare, am avut în vizor întâi și întâi aceste crime ecologice. Intram, împreună cu alți camarazi militanți, în diverse supermarketuri și plasam autocolante cu cuvântul RUȘINE pe produsele excesiv ambalate. Mai târziu ne-am diversificat gama de autocolante. Pe paralelipipedele multicolore, umplute pe jumătate cu cereale tratate cu arome, coloranți și zahăr din belșug, lipeam câte o fotografie reprezentând un copil obez, ca să-i avertizăm pe părinți. La fel și pe sticlele cu limonadă și alte sucuri conținând arome artificiale în exces. Lupta noastră era însă mai mult simbolică, marea industrie alimentară își asigurase de multă vreme complicitatea presei scrise și a televiziunii. În fața acestor mari pornografi și manipulatori noi eram niște cantități neglijabile, iar multă vreme directorii supermarketurilor vizate de noi n-au depus plângere pentru a nu ne face astfel publicitate. Personal aș fi vrut să fiu arestat și trimis în fața unui judecător pentru a putea striga apoi în gura mare RUȘINE și a denunța faptul că în toate marile magazine alimentare 25 % din produse se perimează și sunt apoi aruncate. Au fost necesare patru decenii de luptă în Franța pentru ca în sfârșit un guvern de stânga să ne audă și să dea o lege privind obligativitatea supermarketurilor de a dona (și nu de a arunca) ceea ce nu reușesc să vândă!
Una dintre acțiunile noastre cele mai eficiente a fost totuși instalarea unor pichete de vigilență în fața unor mari supermarketuri și arborarea unor cu pancarde pe care era scris: „Cetățeni, sunteți otrăviți!”. De fapt le propuneam familiilor care ieșeau cu cărucioarele pline de cumpărături să le diagnosticăm în numai cinci minute bolile și pericolele potențiale din produsele cu care urmau să se îndoape. Îi învățam astfel pe oameni să citească o etichetă și să înțeleagă faptul că anumite substanțe indicate prin litere inocente (cum ar fi E) erau de fapt coloranți, stabilizanți sau aditivi periculoși. Și că unii dintre aditivii suspecți pot produce diverse forme de cancer, pot ataca pielea sau tubul digestiv, pot devora ca niște prădători anumite vitamine din organism sau pot facilita depunerile de colesterol.
Oamenii rămâneau stupefiați când le demonstram că fără nitrit de sodiu (E 250) șunca și carnea industrială cumpărată de ei n-ar mai avea culoarea roșie atât de apetisantă ci… gri închis. Și că mai toate fructele din căruciorul lor erau cosmetizate, adică umflate artificial în sere din diverse țări practicând agricultura intensivă. Uneori aduceam noi câte o ladă de roșii autohtone provenind din bio-culturi și îi invitam pe consumatorii hipnotizați să guste succesiv, întâi din frumoasele roșii cumpărate de ei, suspect de identice, crescute la lumină artificială, și apoi din roșiile furnizate de noi, având forme imperfecte și diferite întrucât se dezvoltaseră liber în eco-ferme.
La ora la care am lansat noi mișcarea de revoltă împotriva hranei proaste și a agriculturii criminale nu existau Internetul și nici rețelele de socializare. Ca să-i scuturăm pe oameni din hipnoza întreținută de societatea de consum și de multiplicarea supermarketurilor nu ne puteam baza pe presă, singura soluție era să cutreierăm Franța cu propriile noastre mașini și să creăm pretutindeni celule de vigilență. În anii ’70 capitalismul intrase într-o formă de frenezie. Transformarea omului din cetățean conștient într-un fel de zombi consumator avansa cu pași gigantici. Mulțimile de zombi erau avide să cumpere tot ceea ce modernitatea opulentă putea să ofere: hrană diversificată și abundentă (ce contează că nu avea gust!), articole de îmbrăcăminte create de o industrie imaginativă (ce contează că totul era sintetic!), televizoare color concepute ca niște mașini de visat non-stop la domiciliu, automobile abordabile ca preț devenite simboluri ale libertății individuale de mișcare… Totul exploda în jurul consumatorului: industria de discuri, turismul de masă, informația, ambianța vizuală, publicitatea. Modele deveneau tot mai agresive și se succedau într-un ritm tot mai alert. În toată lumea occidentală milioane de oameni au trecut practic în numai câțiva ani de la statutul de proletari sau de clasă defavorizată la cel de consumatori satisfăcuți sau de clasă de mijloc. Nimeni nu se uita deci la etichete, nimeni nu cerea ca pe ambalajul unui produs să figureze elemente de identificare, ca să știe ce substanțe fuseseră încorporate în el și prin câte etape de fabricație trecuse înainte de a ajunge pe rafturile unui supermarket. Franța s-a dotat abia în 1983 cu o lege serioasă privind securitatea alimentară, iar Uniunea Europeană a adoptat abia în 1992 directive privind trasabilitatea produselor.
În ce privește speranța mea de a fi într-o bună zi condamnat pentru denunțarea atrocităților alimentare comise de marile trusturi, ea s-a împlinit abia în 1998, cu câțiva ani înainte de pensie, când am fost închis împreună cu José Bové după ce am distrus câteva cîmpuri de porumb transgenic. Tot atunci mi-am dat însă seama că monstrul (și înțeleg prin acest termen alianța dintre tehnologie, ultraliberalism, societate de consum și globalizare) era infinit mai abil decât noi. Monstrul a fost de fapt întotdeauna cu un pas înaintea noastră… Cum descopeream în produsele sale vreo substanță cancerigenă sau pur și simplu nefastă pentru sănătate, el inventa altele zece în loc. Cum denunțam una dintre strategiile sale pentru a crea dependență față de un produs, el inventa alte metode, și mai subtile, de fidelizare a consumatorului. Când oamenii au devenit tot mai atenți la avertismentele ecologiștilor, și monstrul și-a pus o scufie verde pe cap și a început să pretindă că oferă produse anti-colesterol, bio, sau fabricate echitabil (adică de săraci ai lumii a treia care ar fi fost plătiți corect pentru munca lor).
Naziștii avuseseră cinismul de scrie pe poarta de intrare a lagărului de la Auschwitz cuvintele „Arbeit macht Frei” (adică munca te face liber). Pe fruntea monstrului nu scrie nimic, dar eu descifrez fraza „consumă și vei fi liber”.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească