Am avut, după 1987 cînd m-am stabilit în Franța, șansa de a vizita mai multe țări, și mi se pare interesantă întrebarea dacă orașele pot fi asociate genului feminin sau masculin.
Este Parisul un domn? Este Londra o doamnă?
Deseori oamenii, când se atașeazǎ de un oraș sau încep sǎ-l iubeascǎ visceral, încearcǎ sǎ-i atribuie un gen sau sǎ și-l reprezinte sub formǎ antropomorficǎ.
În ce mǎ privește, aș asocia Parisul cu o amantă. Personal m-am simțit bine în acest oraș din prima clipă, aș spune că m-a protejat fără să mă privească de sus, fără să încerce să mă judece și mai ales fără să-mi dea lecții. Să fi fost mîna întâmplării, să fi fost mâna destinului, cert este că în acest oraș am avut întotdeauna noroc, ca și cum o aripă protectoare, dar extrem de discretă, s-ar fi întins deasupra mea. Simțeam, în același timp, că acest oraș mă iubește la rândul său, ca o femeie dornică de cât mai mulți amanți.
Există însă o explicație sociologică pentru această senzație pe care ți-o dă Parisul, de amabilitate, de căldură umană. Orașul Luminilor a fost primul din lume în care femeile s-au emancipat și s-au eliberat de sub tirania seculară a misoginismului. În imaginarul planetar parizianca este prin excelență o femeie liberă, rafinată, lipsită de complexe, efectiv egală cu bărbatul (ba chiar uneori în poziție de dominație înțelegătoare față de falocrat). Ori, faptul că femeia franceză s-a descătușat mai repede decât în alte țări de diversele prejudecăți și carcase sociale se simte în viața socială și mai ales în viața activă. Iar faptul că foarte multe femei lucrează în magazine, în galerii de artă, în librării și papetării, în administrație, în universități și în biblioteci, în birouri de tot felul unde se decid detaliile vieții cotidiene ale cetățenilor, în spatele a mii de ghișee unde vin oamenii ca să fie serviți, datorită acestei masive prezențe feminine, deci, Franța afișează mai multe zâmbete pe secundă decât alte țări. Datorită acestor femei emancipate care te servesc sau te informează în fiecare secundă se degajă în atmosfera Franței ceva mai multă energie pozitivă decât în alte spații sau în alte țări unde femeile sunt mai angoasate… Greu de cuantificat contribuția acestor zâmbete și atitudini relaxate în constelația mișcărilor, a senzațiilor și a emoțiilor urbane, dar ea este gigantică. Aceste femei care zâmbesc, aceste femei care te binedispun când te afli în fața lor și cărora le respiri parfumul, sunt în mare măsură sursa acestei percepții că Franța are brațele deschise pentru tine ca străin.
Scriitorul Stefan Zweig notează undeva această frază legată de capitala Franței: „Parisul înseamnă lux, eleganță, bună-dispoziție, lejeritate, bucurie, anti-provincie, libertate și, înainte de toate, femei, multe femei”. Sublimă frază, la care aș adăuga: femei tinere, femei deschise, femei inteligente.
Pentru Hemingway, Parisul a fost o continuă sărbătoare, și este adevărat că orașul serbează 24 de ore din 24 o anumită artă de a trăi. Dintre cărțile care au devenit o emblemă a Parisului nu poate lipsi Sărbătoarea de neuitat (Paris est une fête), pe care Hemingway a scris-o de altfel la bătrânețe și nici nu a terminat-o. În tinerețe, în 1921 și 1926, cât a trăit la Paris, avea cu totul altceva de făcut (printre altele sǎ umble din bar în bar) decât să scrie o carte despre Paris.
La Londra, unde am mulți prieteni și mă duc des, mă simt nu atât ca în brațele unei târfe (cum spunea mama lui Brian), ci ca în fața unei doamne bătrâne care mă invită la ceai și apoi mă judecă. Da, Londra este o doamnă bătrână și foarte distinsă, fără îndoială, fascinantă în toate privințele, dotată cu o autoritate naturală unică. Aflat în fața ei, însă, nu te simți în siguranță: încep să-ți tremure picioarele, să ai îndoieli în privința capacităților tale, ai impresia că nu corespunzi unor anumite standarde, că nu ești destul de bine îmbrăcat, că nu ai maniere destul de subtile, că nu vei deschide niciodată toate porțile acestei societăți… Londra te invită la ceai, te examinează printr-un lornion, se miră de tine ca de un poor thing, îți lipește apoi o etichetă pe frunte plasându-te astfel pe viață într-o categorie. Iar la masă nu te invită niciodată.)
Madridul te invită la viață nocturnă și la flanerie, este un oraș în care te împrietenești imediat cu străzile și cu piețele, cu forfota și cu barurile. Este un oraș care devine imediat partenerul tău, prietenul tău de chefuri. Roma are ceva dintr-o mamă generoasă, ceea ce a simțit probabil și Pier Paolo Pasolini când și-a intitulat un film Mamma Roma. Roma nu te respinge, nu te judecă, te invită la masă chiar dacă nu-ți știe numele și chiar dacă nu are altceva mai subtil să-ți pună în farfurie decât banalele spaghetti… Viena, în ciuda fastului afișat cu prețiozitate, nu te înspăimântă nici ea: e ca un enorm costum cu mii de galoane, franjuri și nasturi aurii din care a dispărut însă corpul. Simți la Viena că orașul a rămas prea mare după ce a dispărut imperiul, și că de fapt marchizul care se lăfăia în caleașcă a rămas fără vizitiu și a trebuit să iasă el însuși, să urce pe capră și să înceapă să mâne el caii…
Este Rio un dansator de samba? În imaginarul colectiv Rio de Janeiro rimează cu ideea de carnaval, de soare, de mare, de corpuri frumoase (tinere femei și tineri bărbați) care se dau în spectacol pe plaja de la Copacabana… După ce treci efectiv prin Rio nu poți uita însă acele coline cangrenate de barăci și locuințe improvizate, acele favela unde oamenii supraviețuiesc numai pentru că este cald afară.
La Berlin, dupǎ cǎderea Zidului, m-am simțit ca într-un oraș care se cautǎ, un oraș al nordului, dar care privește spre est. Un oraș cu douǎ inimi, de unde un sentiment de schizofrenie. Pentru mine Berlinul este, înainte de toate, un cofetar harnic care frǎmântǎ continuu cu mâinile în zeci de vase pline cu aluat pregǎtind pâinici și pâinișoare, ștrudele și prǎjituri cu nume delicioase, asudând de dimineața pânǎ seara nu pentru cǎ ar avea ceva de demonstrat, ci pur și simplu pentru cǎ nu știe sǎ se odihneascǎ. Chiar dacă există riscul de a provoca obezitate în jurul sǎu, cofetarul berlinez lucreazǎ, frǎmîntǎ, își pudreazǎ cu zahǎr checurile scoase din cuptor. Doar seara târziu se oprește puțin și privește la cei care se îndoapǎ în salonul sǎu de ceai, surâde și se simte inundat de un frumos sentiment al datoriei împlinite.
În 1923, Klaus Mann descria astfel Berlinul: „Seducǎtor, cenușiu, arțǎgos, decrepit și totuși vibrând de vitalitate, nervos, sclipitor, fosforescent, animat, plin de tensiuni și promisiuni”. Iar o scriitoare franceză, Maïa Mazaurette, care s-a stabilit la Berlin în primul deceniu al secolului al XXI-lea, spune despre el că este de „o urâțenie atrăgătoare”.
Este Moscova un călugăr ortodox sau un tanchist?
Este Budapesta un husar sau un ofițer de gardǎ imperialǎ, elegant și manierat?
Este Praga o balerinǎ bǎtrânǎ, care mai dǎ lecții de dans?
Este Veneția un muribund sau o metaforă a morții? De când Thomas Mann a scris Moartea la Veneția orașul și-a lipit în orice caz pe frunte acest titlu, mai degrabă din rațiuni comerciale decât metaforice. Pentru venețieni, însǎ, orașul lor este mai degrabǎ „un pește”, mai ales cǎ, vǎzut de sus, are forma acestei viețuitoare acvatice.
Este Atena un discobol obosit, care își petrece timpul povestindu-și în taverne victoriile din tinerețe?
Orașul Kyoto este mai mult ca sigur o gheișă, dar Tokyo este mai degrabă un samurai.
Este Istanbulul un negustor viclean, care își vinde marfa numai pentru a avea plǎcerea de a te convinge sǎ cumperi ceva ce nu-ți trebuie, fǎrǎ ca el sǎ câștige nimic din ce vinde?
Este orașul Bruxelles un domn bine și rotofei, cu burticică, mare consumator de bere bună și de cartofi prăjiți?
Imposibil de pus o etichetǎ pe un oraș, deși, deși… Când le vizitezi și le revizitezi ele se modificǎ, sunt adevǎrați cameleoni orașele în care îți investești viața și pasiunile.
Are Bucureștiul un aer de bǎtrânǎ domnișoarǎ?
Să fie orașul Avignon un papă travestit în arlechin?
Lamartine spunea că Beirutul este un oraș al voluptăților…
Poetul Gérard de Nerval, când a vizitat țara faraonilor, a făcut următoarea remarcă într-una din scrisorile sale: „Egiptul este un vast mormânt” (L’Egypte est un vaste tombeau). Un exemplu tulburător de metaforă, o frază care sintetizează patru mii de ani de istorie, dar și modul în care ochiul occidental percepe Egiptul.
Ceva similar a reușit și Gustave Flaubert când s-a dus, prin 1850, la Ierusalim. El i-a scris atunci unui prieten: „Ierusalimul este o groapă comună înconjurată de ziduri”.
Închid paranteza și îmi cer scuze pentru eventualele incoerențe, dar până la urmă nu încearcă autorul acestui roman să transforme incoerența în stil?
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească