Mă văd obligat să scriu acest capitol ca să poată fi înțeles un scurt dialog pe care l-am avut într-o zi, în fața unei librării, cu Animalul care seamănă perfect cu omul.
Una dintre cele mai mari enigme ale aventurii umane sunt picturile rupestre. Cu treizeci de mii de ani în urmǎ, strǎmoșii noștri ne-au lǎsat de fapt, în cele mai inaccesibile grote și peșteri, niște semne pe care astǎzi încǎ nu știm sǎ le descifrǎm.
Pe 12 septembrie 1940, într-un sat din sud-vestul Franței, Lascaux, patru adolescenți se plimbau printr-o pǎdure. Câinele unuia dintre ei cǎzu într-o crevasǎ. Încercând sǎ salveze câinele, tinerii descoperirǎ intrarea într-o grotǎ iar apoi, în interiorul ei, o uluitoare galerie de picturi reprezentând animale. În special tauri și cai, mulți dintre ei în mișcare. Unul din tauri are o dimensiune de aproape cinci metri. Un alt animal parcǎ ar fi o licornǎ cu douǎ coarne… Pereții grotei sunt plini de denivelǎri, de protuberanțe, de „unduiri” încremenite. Artiștii preistorici nu par sǎ fi fost însǎ perturbați de acest lucru, ei n-au cǎutat suprafețe plane ci, dimpotrivǎ, au integrat jocul de volume în corpurile animalelor, creând uneori iluzii tridimensionale.
Locul a fost denumit ulterior „Capela Sixtinǎ a preistoriei”. Culorile, în special ocruri roșii și galbene, precum și negrul furnizat de un bioxid de magneziu, sunt de o mare prospețime. Liniile au siguranțǎ, iar atmosfera degajǎ ceva tulburǎtor, o formǎ spiritualitate. Specialiștii atribuirǎ aceste picturi unor oameni care trǎiserǎ acolo cu 17.000 de ani în urmǎ.
Dupǎ cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial, în 1948, grota de la Lascaux a fost amenajatǎ pentru ca marele public sǎ o poatǎ admira. Succesul a fost enorm, iar în acel sat din regiunea Périgord au avut loc adevǎrate pelerinaje. Și eroarea inițiativei se dovedi a fi însǎ enormǎ, întrucât respirația sutelor de mii de oameni care coborau anual în grotǎ începu sǎ altereze picturile. Echilibrul atmosferic odată afectat, gradul de umiditate în acel tunel strâmt crescu, apǎrurǎ pe pereți niște alge minuscule precum și o peliculǎ de calcit alb care distrugea într-un ritm accelerat ceea ce „artiștii” locului concepuserǎ cu 17 milenii în urmǎ și reușiserǎ de fapt sǎ transmitǎ intact… Grota inițialǎ a fost închisǎ în 1963, dar la 200 de metri de ea apǎru Lascaux II, un fel de machetǎ giganticǎ în care publicul regǎsește atmosfera din primul spațiu. Tehnologia modernǎ permite astǎzi astfel de reconstituiri minuțioase, de la volume pânǎ la cele mai mici detalii legate de geologie. Vizitatorii care pǎtrund, din 1983 încoace, în Lascaux II au cu siguranțǎ exact același sentiment resimțit de vizitatorii lui Lascaux I, grota originalǎ: altfel spus ei asistǎ la un fel de descindere în pîntecele istoriei, în inima unui mister viu. Acele desene și picturi, precum și diversele semne ciudate scrijelite pe pereții grotei, sunt o punte peste timp, peste câteva mii de generații de oameni. Dar mesajul lor, cum spuneam, rǎmâne încǎ obscur, enigmatic, un imens semn de întrebare.
Lascaux nu este însǎ singura grotǎ purtǎtoare de enigme preistorice. Încǎ din 1879 istoricii și specialiștii sunt intrigați de animalele rupestre de la Altamira, din Spania. La acea orǎ, de altfel, unii au crezut cǎ era vorba de o farsǎ, cǎ respectivele picturi nu puteau fi atât de vechi. Pe teritoriul Europei, între Portugalia și Polonia, au fost descoperite în decursul anilor nu mai puțin de 350 de grote, peșteri, tuneluri naturale și adǎposturi subterane ornate, scrijelite, sculptate, desenate sau pictate de oamenii preistorici. Cele mai multe sunt însǎ localizate în Franța și Spania.
Toate aceste „mesaje” sunt astǎzi precis datate: ele se întind pe o perioadǎ de peste 22.000 de ani… Sǎ fi fost vorba de un fel de „civilizație” secretǎ a descoperirii semnelor, iar „inițiații” sǎ fi transmis cu grijǎ ceea ce știau altor inițiați? Totul a început cam cu 36.000 de ani în urmǎ pentru ca aventura picturilor rupestre sǎ se opreascǎ în urmǎ cu aproximativ 8.000 de ani. O lungǎ, foarte lungǎ perioadǎ în care artiștii preistorici, acești scribi ai grotelor, n-au încercat de loc sǎ-și diversifice paleta. Ei s-au concentrat în special pe animale. Puține figuri umane sau vegetale, nici vorbǎ de reprezentații cosmice sau astrale. Animale doar, din abundențǎ, dintre care unele dispǎrute – cum ar fi mamuții.
Oare câte grote de acest tip au mai rǎmas încǎ nedescoperite? Faptul cǎ în 1994 a mai fost gǎsit un astfel de loc fantastic, în regiunea Ardèche din sudul Franței, ne face sǎ credem cǎ n-au ajuns încǎ pânǎ la noi toate „mesajele” picturale transmise de inițiații acelor epoci îndepǎrtate. Și în Ardèche, grota de la Chauvet începe sǎ devinǎ celebrǎ, mai ales cǎ de data aceasta nu s-a mai repetat greșeala de la Lascaux. Existǎ astǎzi un Chauvet II unde publicul descoperǎ niște uluitoare alegorii rupestre: sute de animale în mișcare, cai, lei, mamuți, bizoni… Uneori contururile sunt suprapuse, ca și cum artistul ar fi vrut sǎ descompunǎ mișcarea. Pentru mulți specialiști forța sugestivǎ a artiștilor preistorici, și precizia desenului lor nu sunt cu deloc mai prejos decît gesturile grafice ale unui Picasso.
Mai rǎmân însǎ zecile de întrebǎri fǎrǎ rǎspuns. De ce timp de 22.000 de ani strǎmoșii noștri (dintr-o perioadǎ care pare sǎ fie prima civilizație europeanǎ, din moment ce producea imagini) au pictat și au desenat numai animale? Și de ce le-au pictat numai în spații fǎrǎ luminǎ naturalǎ, altfel spus în grote și peșteri unde accesul era dificil? În unele dintre aceste tunele artiștii preistorici înaintau târându-se pe burtǎ și erau obligați sǎ lucreze repede, la lumina unor torțe sau opaițuri… Rare sunt picturile și desenele plasate în locuri accesibile, autorii acestor „semne” fǎceau tot posibilul ca ele sǎ rǎmânǎ ascunse, la adǎpost în strǎfunduri, greu de descoperit și de vizitat. În grota de la Rouffignac, tot în regiunea Périgord, vizitatorii sunt transportați cu un mic tren electric înainte de a putea admira, departe, în mǎruntaiele pǎmântului, gravuri rupestre vechi de 13.000 de ani. Și aici privirile omului contemporan rǎmân perplexe în fața unui bestiar format din 250 de reprezentǎri sub diferite forme: frize întregi cu rinoceri, cai, bizoni, capre negre… Dar mai ales mamuți, 158 la numǎr, de toate dimensiunile, uneori abia schițați, alteori bine conturați… Unele contururi sunt gravate, altele desenate.
De ce toate aceste animale sunt reprezentate din profil? se mai întreabǎ cercetǎtorii și chiar publicul curios. De ce uneori ochii sunt puși anapoda, iar unele animale au chiar doi ochi pe aceeași parte a capului? Sǎ fie toate aceste reprezentǎri rodul unui anumit cult, sǎ fi fost divinizate aceste animale într-o perioadǎ când vânǎtoarea era principala sursǎ de hranǎ? Dar atunci de ce nu apar peștii și pǎsǎrile?
Doi cercetǎtori amatori au avansat, în Franța, într-o carte publicatǎ în 2013, ideea cǎ majoritatea acestor desene n-ar fi decât niște… proiecții. Altfel spus, artiștii ar fi venit cu o câte o micǎ statuetǎ de animal pe care o plasau în fața unei flǎcǎri, iar apoi ar fi trasat repede contururile umbrelor proiectate pe pereții galeriilor. Ceea ce ar explica, spun cei doi, multitudinea de siluete, faptul cǎ desenele se suprapun fǎrǎ nicio grijǎ specialǎ, cǎ un același animal apare uneori multiplicat, dar din ce în ce mai mare sau uneori din ce în ce mai mic… Aceastǎ teorie ar explica și misterul transmiterii din tatǎ în fiu sau din generație în generație nu atât a unui talent cât a unei tehnici, a unei metode, mereu aceeași timp de douǎzeci și douǎ de mii de ani. Nu este exclus, evident, ca transmiterea acestui secret de fabricație sǎ fi fost înconjurat și de o dimensiune sacrǎ sau de șamanism, ca și cum o elitǎ ar fi deținut cheile unei revelații. La fel cum în Egiptul antic numai preoții își transmiteau anumite cunoștințe matematice sau astronomice, mulțimea fiind ținutǎ departe de aceste mistere, tot așa tehnica de captare a unor contururi de animale pe pereții galeriilor obscure ar fi fost rezervatǎ în epoca preistoricǎ unor inițiați, aleși probabil dupǎ anumite criterii…
Dar dacǎ aceste locuri obscure, aceste peșteri, galerii și grote, au fost de fapt primele… cinematografe ale umanitǎții? Sau primele sǎli de spectacol în care oamenii descopereau uluiți cǎ imaginile pot deveni mișcǎtoare? La Font-de-Gaume, un alt sat nu departe de Lascaux unde au fost descoperite în 1901 picturi rupestre policrome, un ghid pasionat în mod evident de meseria sa le propunea vizitatorilor aceastǎ interpretare. Font-de-Gaume este de altfel unica grotǎ din Europa unde mai pot fi vǎzute picturi policrome preistorice originale. Pentru ca prezența umanǎ sǎ nu le distrugǎ, autoritǎțile de resort au decis sǎ reducǎ la minimum numǎrul de vizitatori. Au loc deci numai câteva vizite pe zi, cu grupuri reduse de câte 12 persoane. Spațiul este de altfel extrem de strâmt, abia s-ar putea intersecta douǎ persoane în respectiva galerie. Pentru unele vizite se fac rezervǎri prin internet cu opt luni înainte. În rest, cine este motivat trebuie sǎ se trezeascǎ foarte devreme și sǎ fie acolo prezent fizic, la ora 9,30, când se deschide casa de bilete. Rare sunt, pe aceastǎ planetǎ, muzeele sau instituțiile culturale unde vin oameni de la ora cinci sau chiar de la patru dimineața, uneori cu scaune pliante, cu pǎturi și cu termosuri pline cu cafea, pentru a aștepta ora deschiderii. Este cazul la Font-de-Gaume, unde primii sosiți sunt primii serviți. Altǎ regulǎ nu existǎ, cine rateazǎ intrarea în ziua respectivǎ pentru cǎ nu a fost destul de bine plasat la coadǎ nu are de ales decât sǎ se trezeascǎ a doua zi și mai de dimineațǎ.
Vizita în aceastǎ grotǎ nu este în nici un caz rezervatǎ celor care suferǎ de claustrofobie. Cei 12 aleși, ca 12 apostoli, îl urmeazǎ pe ghid într-un fel de pâlnie lungǎ, o cavitate din ce în ce mai strâmtǎ sǎpatǎ de ape subterane cu milioane de ani în urmǎ într-un masiv calcaros. La lumina lanternelor manipulate de ghid apar apoi, treptat, dupǎ primii 50 de metri de pelerinaj, primele desene… Pentru ca apoi sǎ înceapǎ cavalcada, sau alegoria: 80 de bizoni, 40 de cai, 23 de mamuți, 17 cerbi de toate mǎrimile, 8 bivoli… Frizele sunt, deseori, în același timp gravate și acoperite de culoare, deci pictate, ceea ce explicǎ buna conservare a ansamblului.
Imaginați-vǎ, spune ghidul, cǎ la acea orǎ mai mulți membri ai tribului erau aleși, din când în când (poate doar o datǎ pe an), pentru o experiențǎ unicǎ. Oameni care nu vǎzuserǎ poate niciodatǎ desene erau conduși de un animator în adâncul pǎmântului, într-o lume a spiritelor. Iar acolo, la lumina unei torțe, sau a mai multor torțe, fericiții desemnați pentru respectivul exercițiu inițiatic descopereau nu doar o fabuloasǎ colecție de animale colorate, ci și faptul cǎ acestea se puteau mișca, pentru cǎ la cel mai mic tremur al torței umbrele și contururile se modificau. Cum și la Font-de-Gaume, ca și la Lascaux sau în alte grote similare pereții comportǎ o întreagǎ gamǎ de iregularitǎți, de protuberanțe, de denivelǎri și fisuri, ele dau în mod automat figurilor așternute peste toate acele reliefuri un fel de carnație, iluzia tridimensionalitǎții și mai ales a mișcǎrii în prezența unei surse de luminǎ care se agitǎ. „Poate cǎ aici s-a nǎscut cinematograful” mai spune ghidul provocînd el însuși, printr-o lentǎ mișcare a lanternei, translația umbrelor și a volumelor precum și iluzia cǎ bizonii, caii, mamuții, cerbii și bivolii se mișcǎ.
Sǎ fi fost oare, într-adevǎr, Altamira, Lascaux, Font-de-Gaume, Chauvet și celelate grote similare niște locuri ale emoției vizuale, unde vizitele erau de fapt tot atâtea ceremonii de inițiere regizate de un guru? Sǎ fi fost ele primele temple ale artei din istoria umanitǎții, primele expresii ale trezirii conștiinței ficționale, primele încercǎri de a provoca neliniște metafizicǎ prin ideea de reprezentație, de punere în scenǎ? Sǎ se fi nǎscut oare acolo teatrul, de unde prelungirea pânǎ astǎzi a nevoii de a încadra misterul reprezentației printr-un joc savant cu obscurul, cu întunericul și cu lumina? Sǎ fie, arta parietalǎ, prima formǎ de asociere a mai multor discipline, dat fiind cǎ orice vizitǎ într-o grotă implicǎ, înainte de exercițiul de admirație suscitat de desene și înainte de bucuria de a asista la jocul de lumini, o deplasare, un exercițiu deambulatoriu, un moment de suspans și mai ales o cǎlǎtorie în zona tenebrelor, o rupturǎ fațǎ de spațiul vital banal…
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Andra Badulesco