În decorul neprietenos al unui Ierusalim iernatic de la începutul anului 1960, întreaga lume a tânărului Shmuel Asch se destramă sub ochii lui, de la o zi la alta – este părăsit pe neașteptate de Yardena, iubita sa, care hotărăște să se mărite cu fostul ei prieten, Cercul de Renaștere Socialistă în care activa de mai multă vreme se desființează, dispărând odată cu încrederea lui în fundamentele socialismului rus, cartea pe care o scrie, „Isus prin ochii evreilor”, a ajuns într-un punct mort, iar părinții îl anunță printr-o scrisoare că nu-l mai pot susține financiar în continuarea studiilor. Nevoit să ia o decizie în privința viitorului său, Shmuel rupe toate legăturile cu prietenii și familia, renunță la apartamentul închiriat în cartierul Tel Arza și își abandonează studiile. În momentul în care răspunde unui anunț de angajare descoperit într-una dintre clădirile Universității, existența lui capătă o nouă dimensiune, alături de Ghershom și Atalia, doi oameni greu încercați de viață. Shmuel descoperă treptat toate fațetele iubirii și ale sacrificiului, pe măsură ce desface taina care-i leagă pe cei în casa cărora locuiește.
„…Există un scriitor rus pe nume Amos Oz. Faptul că acest scriitor rus trăiește în Israel și scrie în ebraică nu are nici o importanță, de vreme ce Amos Oz este o rudă apropiată a lui Gogol, Pușkin, Tolstoi și Dostoievski… Noul lui roman, Iuda, este unul rusesc. Protagoniștii gândesc mult și pround despre timp și despre cursul istoriei. La fel ca la Dostoievski, întrebările se învârt în jurul primelor și ultimelor lucruri pe care ni le oferă viața. Asemenea lui Gogol, Oz știe că nu există nimic mai amuzant decât să scrii despre condiția umană… Amos Oz a creat, în Iuda, o capodoperă – un roman al înțelepciunii, al melancoliei și umorului, construind personaje bine conturate, credibile, care îi devin dragi cititorului pe parcursul lecturii. Este o carte în interiorul căreia ți-ar plăcea să trăiești… orice om interesat de trădători și trădare ar trebui să citească această carte. Orice om interesat de Israel ar trebui să citească această carte. Orice om interesat de celelalate ființe umane ar trebui să citească această carte.”
Hannes Stein, Die Literarische Welt (Die Welt)
„Iuda e titlul romanului, însă este, în egală măsură, o bombă aruncată între paginile acestuia. O carte zguduitoare prin bogăție și complexitate. Amos Oz le oferă cititorilor un delicat și original Bildungsroman.”
Corriere della Sera
Ea își făcu apariția pe o altă ușă, pe care Shmuel nici nu o remarcase. De fapt nu era o ușă, ci o deschizătură ascunsă după o perdea din șiraguri de mărgele orientale, dincolo de rafturile cu cărți din colțul camerei. De cum intră, întinse mâna și aprinse becul, iar într-o clipă biblioteca a fost invadată de o lumină electrică puternică. Umbrele se retraseră dincolo de șirurile de cărți.
Era o femeie înaltă, de aproximativ patruzeci și cinci de ani, și se mișca prin cameră asemenea cuiva care cunoaște bine puterea feminității. Purta o rochie uni de culoare deschisă, care-i ajungea până la glezne, și un pulover roșu. Părul lung, brun îi aluneca moale până pe sânul stâng. Sub părul revărsat se legănau doi cercei mari din lemn. Corpul i se ghicea plin pe sub rochia strâmtă. Pantofii cu toc îi subliniau mersul ușor, în timp ce se îndrepta cu o mișcare lină spre fotoliul de nuiele al domnului Wald. Acolo s-a oprit cu o mână în șold, ca o țărancă necizelată, care așteaptă după o capră leneșă. Când și-a îndreptat ochii căprui, migdalați spre Shmuel, care o privea fix, nu a zâmbit, dar pe față i se putea citi o expresie de simpatie curioasă, ușor provocatoare. Ca și cum ar fi întrebat: și tu? Ce cauți aici? Ce sens are surpriza pe care ne-ai făcut-o astăzi? Și mai părea să spună că deși nu zâmbea încă, acest lucru era cu siguranță posibil.
Intrând, aduse cu ea o boare ușoară de parfum de violete, de rufe proaspăt spălate și călcate, miros pe care nările lui îl simțiseră și mai devreme, în timp ce înainta printre ușile închise de pe hol.
Shmuel se scuză:
– Poate am nimerit într-un moment nu tocmai potrivit?
Și se grăbi să adauge:
– Am venit în legătură cu anunțul.
Îl privi din nou cu ochii ei căprui, siguri de puterea lor, studiindu-l cu interes și cu plăcere, neluându-și privirea de la el, până când tânărul fu obligat să-și plece ochii. Îi cercetă cu privirea barba sălbatică, așa cum contemplăm în liniște un animal adormit. Și dădu din cap, nu spre el, ci spre domnul Wald, ca și cum era de acord cu primele concluzii la care ajunsese. Shmuel Asch o privi din nou, după care își plecă iar repede ochii spre podea, dar avusese timp să remarce linia clară care-i cobora de la nas spre mijlocul buzei superioare. Avea impresia că linia aceea era mai adâncă decât ar fi fost normal, și cu toate astea i se părea seducătoare și frumoasă. Femeia luă un teanc de cărți de pe unul dintre scaune și se așeză picior peste picior, aranjându-și marginile rochiei.
Nu se grăbi să răspundă la întrebarea lui – dacă nimerise într-un moment nepotrivit –, ca și cum hotărâse s-o analizeze din toate punctele de vedere înainte de a găsi un răspuns serios și competent. În cele din urmă spuse:
– Aștepți de mult timp. Cu siguranță ați discutat deja.
Shmuel fu surprins de vocea ei, greoaie și leneș cântată, dar răspicată. Categorică. Lipsită de orice ton întrebător, rezumând parcă rezultatele calculelor făcute în minte.
Shmuel răspunse:
– Soțul dumneavoastră mi-a propus să vă aștept. Din anunț, înțeleg că…
Domnul Wald deschise ochii și interveni. I se adresă femeii:
– Spune că se numește Asch. Cu alef, să sperăm.
Și apoi se întoarse spre Shmuel, rectificând, ca un profesor care își corectează elevul cu răbdare:
– Iar eu nu sunt soțul doamnei. Nu am onoarea și plăcerea. Atalia e stăpâna mea.
Numai după ce îl lăsă pe tânăr să se zbată preț de un moment într-o uimire deplină, binevoi să clarifice:
– Stăpână nu în sensul de clientă sau consumatoare, ci proprietară: ca în „stăpânul cerului și-al pământului“. Ca în „cel care îmi interzice”. Sau, dacă vrei, ca în „boul își cunoaște stăpânul”.
– Bine continuați cât poftiți. Am impresia că vă distrați de minune.
Pronunțase cuvintele fără nici un zâmbet și fără virgulă între „bine” și „continuați”. Dar vocea ei era caldă, și de data asta părea să-i promită lui Shmuel că totul era posibil dacă nu exagera și nu cădea în ridicol. Îi puse tânărului patru-cinci întrebări scurte, pe una dintre ele repetând-o ceva mai apăsat și în cuvinte mai simple, nemulțumită de răspunsul inițial. Apoi tăcu o clipă, după care adăugă că ar mai avea câteva lucruri de clarificat.
Domnul Wald spuse jovial:
– Cu siguranță oaspetele nostru e flămând și însetat! A venit la noi direct de pe înălțimile Carmelului! Două-trei portocale, o felie de prăjitură și o ceașcă de ceai vor face minuni.
– Continuați voi să faceți minuni, eu mă duc să pun apa la fiert. Zâmbetul care nu reușea să-i apară pe buze răzbătea acum din vocea ei.
Spunând asta, dispăru pe unde venise, prin deschizătura pe care Shmuel Asch nu o observase până la sosirea ei. Dar în clipa în care ieși, șoldurile îi atinseră perdeaua de mărgele orientale care acoperea trecerea. Chiar și după ce femeia s-a făcut nevăzută, perdeaua a continuat să se unduiască timp îndelungat, cu un fel de clipocit sau foșnet care, spera Shmuel, nu avea să se oprească prea curând.
Fragment din romanul „Iuda” de Amos Oz. Traducere din ebraică de Marlena Braester. În pregătire la Editura Humanitas fiction, seria de autor Amos Oz, colecție coordonată de Denisa Comănescu