Sub apele lacului de acumulare de la Dridu se află cea mai
frumoasă luncă pe care am văzut-o vreodată. Mai frumoasă decât cea
a Wislei sau a Rinului, mai fascinantă chiar decât luncile rusești
cu mesteceni. Este cea mai frumoasă pentru că este parte a
copilăriei mele: o bucățică doar din ea, o fulgurație a două veri
pe care le-am petrecut acolo, dar atât de intense încât mi s-au
impregnat și uneori le readuc la suprafată cu o vivacitate a
imaginilor și stărilor de parcă le-aș trăi în prezent.
Dridu este satul bunicilor și străbunicilor mei. Nu am fost legat
de ei și nici nu am fost nepotul lor favorit. Am copilărit, adică
mi-am petrecut o bună parte a vacanțelor mele de vară – după
tiparul copilăriei unui bucureștean nici pe departe bogat, a cărui
vacanță se petrecea la rudele de la țară – în altă parte, tot în
câmpie, la sora mamei. Bițina era un fel de insulă a Mostiștei,
fără luncă, dar cu nuci și salcâmi fabuloși, cu doar două fântâni
cu apă bună de băut în tot satul (celelalte aveau o apă sălcie, cu
care mi-a fost imposibil să mă obișnuiesc), cu niște dealuri micuțe
pe care se aflau viile cu struguri umili, dulci și sănătoși, și cu
o vale a râului fără arbori, doar cu iarbă aspră și smârcuri cu
papură și ochiuri de apă limpede și rece.
Când am ajuns pentru prima oară la Dridu nu mi-a plăcut nimic în
afara luncii. Îmi lipseau grădinile, ulițele înecate în somnolența
amiezelor de vară și praf de la Bițina, salcâmul imens sau dudul
sub care se trăgea căruța, valea pentru scăldat și pentru
duminicile în care se făceau hore, dar mai ales caii. Soțul mătușii
mele avusese dintotdeauna cei mai frumoși cai din toată zona. Caii
și damigeana de vin (o damigeană micuță, cred că de-aia de trei
litri, se afla totdeauna cu el, de aici și porecla Damigel, pentru
ca oriunde ar fi fost rost de petrecere să se poată opri după pofta
sufletului și a vinului său) erau viața sa. Și poveștile. Pe care
le inventa nonstop pentru noi, copiii, cu o vervă și cu un personaj
plăsmuit dintr-un aluat în care s-ar fi pus Sveijk, Dănilă
Prepeleac și Păcală fabuloase.
La Dridu, caii era mici și pipernicți, înhămați doar cu gurile de
ham – ca la țigani, spunea Damigel. Care chiar dacă nu mai erau
caii lui, îi luase CAP-ul, îi ținea tot acasă, tot pe grăunțele și
fânul lui, și nu i-ar fi înjosit să-i pună în așa ceva nici dacă
s-ar fi prăbușit lumea peste el. De altfel, avea să se prăbușească
în noaptea în care caii CAP-ului au fost căsăpiți, iar Surul lui
(un armăsar superb, alb, cu pete sângerii) fusese măcelărit de
niște țigani năimiți pentru o așa treabă murdară.
A stat toată noaptea afară pe prispă, auzind nechezatul tragic al
cailor. A băut damigeană de vin după damigeană de vin. Dimineața
era deja un om bătrân, din care se scursese toată vigoarea și toată
fenezia lui de a trăi. O vreme îndelungată nu a mai vorbit cu
nimeni și nimeni niciodată nu l-a mai auzit povestind.
Iuru, așa se chema lunca de la Dridu, pornea chiar din spatele
grădinii bunicilor mei. Chiar dacă aici își aduceau dridenii vacile
și oile, chiar dacă de aici își adunau lemne de foc, chiar dacă de
aici tăiau fasciile din care își împleteau garduri și coșuri, lunca
părea neatinsă de om. Cărări care nu duceau nicăieri, trunchiuri de
arini sau plopi doborâte de timp și roase de carii, tufe de măceși
și răchite în care nu puteai pătrunde, poiene și poienițe pe care
le găseai doar o singură dată, dispărând mai apoi de parcă ar s-ar
fi mișcat asemenea dunelor din deșert, grinduri ale Ialomiței și
limbi de nisip împinse mult în vegetația luxuriantă a luncii
alcătuiau un ținut fabulos.
Porneam de-acasă cu verișoara-mea Maria, exuberanți, gălăgioși,
frenetici. Odată pătrunși în luncă, voioșia, cuvintele, stările
păreau absorbite de lumina verde-intunecată, de liniștea păstoasă,
materială ce parcă avea un izvor, venea dintr-un loc anume, pe care
nu reușeam să-l identificăm. Pas cu pas, clipă de clipă, tăcerea
era mai profundă și mai copleșitoare: nici nu îndrăzneam să o
tulburăm cu cuvinte. Un clopoțel de la gâtul unei vite ne înfiora
și mai tare. Cred că amândoi ne gândeam la același lucru fără să
îndrăznim să-l spunem.
Întâlnirea cu Ialomița – totdeauna se ivea pe neașteptate în fața
noastră – era o izbăvire. Ne reveneam stând pe nisip și privind
apa. În cele mai multe zile ale verii, Ialomița era doar un fir, un
firicel chiar, cu mici brațe, ghioluri și foarte puține vertijuri
ce ne semnalau adâncimi ale apei – gropane – de care trebuia să ne
ferim.
Am învățat din prima vară să ascult apa și lunca. Era esențial
pentru viața tuturor.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății
de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul
“Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”,
în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din
București.