Furtuna venea mereu precedată de un susur adormitor, călduț, strecurat printre crengile arinilor. Nici nu se mișcau la acest prim semnal. Unduirea crengilor se auzea odată cu o pală de răcoare venită dinspre apă. În niciun sfert de oră, lunca se cobora în noapte, cerul se însuflețea de fulgerele care parcă ne căutau, stropii de ploaie mari și grei străpungeau acoperișul palid al frunzelor.
Trebuia să scoatem în primul rând vitele din luncă și timpul nu ne-ar fi fost aliat dacă nu am fi priceput de la primele semnale ce va să urmeze – niciodată nu se știa cât va dura ploaia aprigă de vară, niciodată nu se știa cât de repede pâraiele ce urmau cursul potecilor și cărăruilor nu vor deveni torente turbate. Palida liniște, înșelătoarea tihnă a luncii se demonizau în zgomotele sinistre ale doborâturilor, în vuietul apei, în tunetele ce îți plesneau timpanele. Odată adunate, vitele știau drumul spre casă, știau scurtăturile chiar mai bine decât noi, așa că ordinea sosirii era mereu aceeași: ele și abia mai apoi noi – uzi până la piele, cu încălțările pline de clisă, cu fețele îmbujorate de frică și de plăcerea fricii încercate. Sub ploaia de vară, trupul Mariei se mlădia asemenea unei ramuri tinere, viguroase, elastice sub rochia subțire și, vai!, acum, aproape transparentă. O tachinam adesea zicându-i “grăsuțo” – din tot cioporul de fete ce se adunau de prin vecini ea era singura care se împlinise într-un trup deja de adolescentă, ceea ce pentru noi însemna că pur și simplu era “grasă” dar, sub biciuirea ploii, în apa ce-i curgea din păr pe față, pe umeri, pe trup, nu era decât zveltețe, nervozitate, cabrare, era un ce indefinibil pe atunci care mă făcea să îmi întorc repede privirile.
Am trăit o vară doar pentru aceste rătăciri prin Iuru, ca în transă, imun la jocurile și poveștile ce se încingeau după lăsarea serii pe podișca din fața curții bunicilor – aici se adunau toți copiii din vecini, copii pe care altfel nu mi-i mai amintesc – doar două nume, dar cărora nu le pot asocia un chip, Sinica și Vica – pentru că nu eram atent la ce se petrecea acolo: așteptam să treacă seara, așteptam să treacă noaptea, înainte de a adormi, închideam ochii refăcând drumurile prin luncă, așteptam să vină dimineața și apoi ziua aventurilor noastre prin Iuru.
Veneam cu tristețea în suflet la prânz. Cei mari erau plecați “la câmp”, cârdul de copii gâgâia ca gâștele împărțindu-și muncile pentru masa de prânz, iar după aceea, în răcoarea camerelor în care mirosea a gutuie, busuioc și tutun uscat, unul dormea, altul citea, alți doi jucau șah și moară. Stăteam cu ochii pe ceas, așteptând să se facă ora la care porneam din nou către Iuru.
Vuietul surd al apei, mai ales în apropierea Rusaliilor, Sf. Ilie sau Sf. Maria, ne ținea pe malul nisipos al Ialomiței – “cere gârla om”. Și, cu adevărat, bolboreseala aia furioasă, de parcă în străfunduri cineva, supărat, tare supărat!, ar fi proferat amenințări, nu înceta decât după ce gârla lua om. Am fost un fericit ori am stat prea puțin prin preajma ei, dar nu a luat pe nimeni dintre cei pe care eu îi știam. Auzeam însă de oameni ce s-au pierdut sub ape fie mai sus, la Fierbinți, fie mai în josul apei, la Moldoveni.
Un altfel de vuiet l-am auzit într-o după-amiază. Domol, insinuant, de lapte care se umflă pe foc. La fel se umfla și Ialomița, acoperind întâi grindurile, apoi reunindu-și într-un singur șuvoi meandrele pe care le avea, fierbând în clocote la suprafață. Așa ceva nu mai văzusem și rămăseserăm cu toții pironiți, incapabili să înțelegem pericolul. Am stat așa, cu apa începând să ne cuprindă de la glezne spre genunchi, până când de la cotul de unde nu mai vedeam râul a apărut, plutind pe ape, o șură de fân în vârful căreia stătea un om, de parcă ar fi pornit-o la plimbare. Stătea liniștit, resemnat, lăsându-se în voia lui Dumnezeu.
Apoi, clopotele celor două biserici din sat au început să bată a pericol, a inundații, a moarte, a “vine gârla mare”!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.