Sunt momente în viață, nu neapărat de tensiune uriașă sau de durere, ce nu se uită, poate datorită unei stări de șoc. Se rețin detalii, nesemnificative chiar, după un an, după mulți ani, după decenii. Vă mai amintiți unde erați și ce făceați într-o zi de sfârșit de noiembrie 1963, exact acum cincizeci de ani? Asta întrebam într-o carte publicată în 1982. Întreb și acum. Când am aflat de asasinarea președintelui Kennedy era într-o după-amiază. Nu țin minte cum a ajuns la mine vestea, pentru că, nici atunci, nu am dat importanță faptului – poate de la radio, poate am citit într-un ziar (deși mă îndoiesc), sau mi-a spus cineva. Îmi amintesc însă străzile pe care umblam la câteva minute după aceea, în centrul Bucureștilor, pe lângă clădirile Bibliotecii Centrale de Stat și Băncii, care îmi apăreau și mai întunecate în amurgul ce se apropia și sub norii groși și vineții, foarte joși, agățându-se parcă de crestele clădirilor mai înalte. Era ceva apăsător, înăuntru și în afară, ca o amenințare. Amintirea aceasta am retrăit-o de fiecare dată când am vorbit, am auzit vorbindu-se, am citit sau am scris despre cele petrecute la Dallas. Am retrăit-o și când am fost la locul unde, exact acum cincizeci de ani, a fost asasinat cel mai tânăr președinte al Americii.
Se întâmplă doar la câteva decenii ca datele să coincidă: 22 noiembrie era atunci, ca și azi, într-o zi de vineri.
Un președinte ucis cu trei focuri de armă; un presupus asasin ucis la rândul lui, două zile mai apoi. Și decenii în care întreaga lume s-a întrebat ce s-a petrecut cu adevărat. În septembrie 1964 Comisia Warren a stabilit că asasinul președintelui ar fi acționat singur. Un val imens de enigme, mărturii contradictorii, fotografii trucate, dovezi dispărute, martori anihilați, concluzii impuse au făcut să fie cercetate și răscercetate de nenumărate ori puținele mărturii. Trei ani mai târziu, un procuror din New Orleans susținea că Dallasul a fost rezultatul unui complot. În 1976, Camera Reprezentanților votează deschiderea unei noi anchete. În 1979 era publicat alt raport, la încheierea noii anchete oficiale, care ajungea la o concluzie diferită de a Comisiei Warren. După care s-a spus că trebuie să treacă cincizeci de ani de la asasinat pentru a se deschide toate arhivele și a se afla adevărul. Nimeni nu mai crede că va fi stabilită vreodată o versiune oficială care să fie crezută de toată lumea.
Probabil niciun eveniment din istoria recentă a Americii nu i-a preocupat mai mult pe americani. Dar și pe alții. Nu doar pentru că fusese cel mai tânăr președinte. JFK era un președinte energic, care promitea numeroase deschideri. Au fost publicate sute de cărți despre John Fitzgerald Kennedy și despre sfârșitul său tragic, dar continuă să apară – dovadă fragmentul din traducerea pe care o prezentăm chiar în acest număr, la rubrica Avanpremieră. Dispariția unui lider printr-un asasinat îl transformă în martir, după care, în anumite împrejurări, mitul se naște aproape de la sine. N-a fost greu să se nască o „legendă Kennedy” care să schimbe accentele, să modifice dimensiunile reale ale omului, să augmenteze realizările sale. În fond, în cazul lui Kennedy, nu se putea vorbi decât de puține realizări, ci doar de câteva începuturi. De promisiuni, mai ales. O frază celebră a ziaristului James Reston spunea că „ceea ce a fost ucis n-a fost președintele, ci promisiunea.”
M-am ocupat în lunga mea viață de ziarist îndeaproape de președinția Kennedy, am scris nenumărate articole, am publicat și niște cărți. Am încercat să înțeleg cauzele acestui interes pentru evenimentele de la Dallas, care era mai mult decât nostalgie. Am scris despre momentul de trezire a Americii, care a coincis cu începutul deceniul șapte, despre intrarea într-o epocă tehnologică nouă, în care generațiile născute, ca și președintele, în secolul XX, preluau puterea de decizie în diferite domenii, cu idei noi; despre cât de frământat a fost acel deceniu, cu implicarea într-un război care a divizat țara, dar și sprijinirea oficială a luptei pentru drepturile civile care a transformat ulterior radical țara; despre direcția inițiată de președinte, numită orgolios „Noua Frontieră”, de căutare a unor orizonturi mai largi și despre liberalismul epocii. Mulți au fost stânjeniți, chiar deranjați de acțiunile președintelui – extrema dreaptă, magnații petrolului, C.I.A., contrarevoluționarii cubanezi, gangsterii urmăriți de ministrul justiției, care era fratele președintelui. Nimeni n-a putut, în cei cincizeci de ani, să spună dacă o parte dintre aceștia sau mai mulți laolaltă n-au reușit cumva în comploturile pe care le-au organizat și despre care nu se sfiau să vorbească. Evenimentele din Dallas continuă să rămână un dosar deschis. Și eu, ca majoritatea, mi-am pus întrebări și sunt sceptic că voi primi vreodată răspuns la toate. În mod cert, nici acum, după cincizeci de ani, când momentul Dallas și tot ce a urmat nu sunt mai limpezi. De aceea nici nu mă pot împiedica să urmăresc tot ce se scrie, tot ce se descoperă despre acel asasinat.
După cincizeci de ani, momentul Dallas și tot ce a urmat fac parte din viața mea.