Barbara Leaming este o autoare NY Times care se vinde foarte bine. Trei dintre cărțile ei s-au aflat pe Lista de Cărți Remarcabile a NY Times. Volumul Churchill Defiant: Fighting On 1945-1955, apărut în 2010, a primit premiul The Emery Reves de la International Churchill Centre. Biografia inovatoare a celui de-al 35-lea președinte al SUA, Jack Kennedy: The Education of a Statesman, din 2006, a fost prima care să descrie amănunțit influența de lungă durată a istoriei și culturii britanice și, în mod special, a lui Winston Churchill asupra lui JFK. Articolele semnate de Leaming au apărut în NY Times Magazine, Vanity Fair, The Times of London și alte reviste.
La un cocktail din Newport, Rhode Island, la sfârșitul verii lui 1945, un student volubil ținea un monolog înflăcărat în fața unei fete de șaisprezece ani, cu păr cârlionțat, pe nume Jacqueline Bouvier. În timp ce tânărul vorbea de zor, ochii ei căprui, depărtați, erau ațintiți pe fața lui. Jackie, cum era cunoscută, îl lăsa să vorbească fără să-l întrerupă, dar când și când dădea din cap pentru a arăta că înțelege, atât pe el cât și multele lucruri pe care le avea el de spus. Un observator al scenei n-ar fi avut nici un motiv să presupună că beneficiara liniștită, plină de respect și admirație a înțelepciunii studentului avea informații și păreri proprii puternice despre tema lui. În acel an, Jackie nu doar descoperea băieții, ci înțelegea deja că era de datoria ei să-l facă să se simtă foarte bine și să nu aibă habar despre ce știa sau gândea ea.
Subiectul băiatului era mareșalul Philippe Pétain, fostul șef al guvernului colaboraționist de la Vichy. Când, în ultimele zile ale celui de Al Doilea Război Mondial, un tribunal francez l-a condamnat pe Pétain să se confrunte cu un pluton de execuție, generalul Charles de Gaulle, președintele guvernului provizoriu, comutase iute și în mod controversat sentința în închisoare pe viață, în interesul de a clasa cât mai repede războiul.
O determinare asemănătoare de continuare a vieții a animat redeschiderea bursei de căsătorii a societății din Newport la unsprezece zile după capitularea necondiționată a Japoniei în urma distrugerii orașelor Hiroshima și Nagasaki. La acea vreme, tineri în uniformă militară erau văzuți peste tot în bogata stațiune americană, fapt care prevestea o serie întreagă de căsătorii ale domnișoarelor debutante în înalta societate din Newport cu soldații care se întorceau. Imediat, spiritul expansiv al primei petreceri de debut la scară mare de după Pearl Harbor a cuprins și alte sindrofii ale tribului din Newport la finele lunii august și începutul lui septembrie, înainte de rezidenții de vară bogați – împreună cu acele suflete mai puțin favorizate de soartă care, neavând bani proprii, trăiau și se mișcau cu abilitat printre ei – să se disperseze pe perioada iernii.
La o astfel de sindrofie Jackie Bouvier a fost tratată cu prelegere despre afacerea Pétain. Întâmplător, studentul avusese ghinionul să vorbească despre probleme despre care, probabil, ea știa mult mai mult decât el. Când Jackie avea unsprezece ani, bunicul din partea tatălui le dedicase celor zece nepoți ai săi o istorie a familiei, tipărită în mod privat, care afirma că familia Bouvier din America descindea din nobilimea franceză. Afirmația avea să se dovedească mai târziu a fi neadevărată, cu toate astea a avut un impact extraordinar asupra ei. Era un copil căruia îi plăcea mult să evadeze în cărți, iar acum istoria Franței devenise pentru ea nu doar lectură, ci și o sursă de identitate personală, o garanție a distincției și superiorității ei, o consolare pentru umilințele unei vieți de zi cu zi în care banii nu întotdeauna ajungeau să prisosească și comportamentul părinților nu era mereu atât de ireproșabil cum ar fi fost de dorit. Când, în 1940, guvernul de la Vichy a semnat un armistițiu cu Hitler, de Gaulle a vorbit la radio BBC îndemnându-și compatrioții să opună rezistență. Discursul radiodifuzat l-a determinat pe Pétain, idolul tinereții lui de Gaulle, să-l acuze pe acesta de trădare și să-l amenințe cu moartea. Impresionată de refuzul categoric al lui de Gaulle de a accepta înfrângerea, micuța Jackie Bouvier a făcut din el eroul ei. Timp de cinci ani, l-a urmărit cu aviditate în relatările din ziare. În cinstea lui, și-a botezat pudelul „Gaullie”.
Totuși, când tânărul de la cocktail a continuat să peroreze, a făcut ce ar fi făcut cele mai practice, mai bine-crescute fete care sperau să câștige poturile matrimoniale din Newport, pe la 1945. Esența era să pară destul de inteligentă pentru a stârni interesul unui bărbat, însă nu atât de inteligentă încât să-i pericliteze egoul. După aceea, singurul ei debușeu a fost să-și descarce frustrarea sub formă de ridiculizare în fața unei prietene: „Vorbea ca un băiețel care tocmai a citit o carte importantă și se simte grozav de bine explicându-i-o unui mucos de la țară, fără să știe cu adevărat despre ce e vorba în ea. Îmi vena să-l sărut matern pe obraz și să-i spun că acum chiar e băiat mare.”
Autoarei acestor fraze țepoase îi plăcea grozav să fie foarte diferită de fata timidă, rezervată, insensibilă la toate după propriile cuvinte, care apăruse prima dată în Newport cu doi ani în urmă, după ce mama ei, Janet Lee Bouvier, s-a măritat cu bancherul Hugh D. Auchincloss Jr., moștenitor al Standard Oil. Mai înainte, presa tabloidă semnalase desfacerea căsătoriei lui Janet cu tatăl lui Jackie, John „Black Jack” Bouvier, un agent de bursă cu o origine de anuar al notabilităților, sub titlul „Broker din înalta societate dat în judecată pentru divorț”. Articolul, care confirma prin documente infidelitatea repetată a domnului Bouvier, era însoțit de o fotografie cu delicata Janet și fiicele ei, Jackie și micuța Lee. Nu era prima dată când Jackie și mama ei apăreau în ziare. Amândouă erau amazoane medaliate și relatări anterioare le evidențiaseră realizările în arena de echitație. Acum, această nouă expunere părea să facă fărâme imaginea publică idealizată și să dea în vileag urâta realitate din familie din spatele ei. Luată peste picior de colegii de clasă de la școala particulară de zi din New York, la care învăța la acea vreme, și necăjită de anumiți veri Bouvier, Jackie a reacționat la publicitate de parcă ar fi fost jupuită de vie. În urma grelei încercări a devenit secretoasă, retrasă imposibil de citit sau cunoscut. Vara lui 1945 era importantă pentru ea din mai multe motive, unul dintre ele și nu cel din urmă fiind popularitatea ei nou găsită printre băieții din Newport. Nu că Jackie, care avea în mod ciudat trăsături late, o spuză de pistrui pe nas și sub ochi și mâini și labe ale picioarelor disproporționat de mari, ar fi fost mai drăguță decât contemporanele ei, doar că într-o viață întreagă, ea sugera o aromă pe care băieții nu o mai gustaseră.
La întoarcerea la internatul domnișoarei Porter din Farmington, Connecticut, doi dintre acei băieți i-au scris în mod repetat de la Harvard. Jackie a considerat că ar fi fost bine ca răspunsurile ei să fie „devastator de spirituale”. A calculat și că, întrucât cei cu care coresponda se cunoșteau bine și făceau parte din același club studențesc, Owl, era necesar să le compună scrisori total diferite. Lucrul acesta a necesitat multă muncă din partea ei. Pe jumătate serios, pe jumătate în glumă, în scurtă vreme se văieta de chinul pe care trebuia să-l îndure concepând misive distincte pentru tânărul de nouăsprezece ani John Sterling și pentru R. Beverley Corbin Jr., un tânăr în vârstă de douăzeci de ani. În ciuda lamentărilor ei, ambii băieți i se păreau extraordinar de atrăgători. John Sterling era fiul unui distins diplomat de carieră, fost ambasador al SUA în Suedia, Bev Corbin fiind fiul unui avocat care era și președintele Bailey’s Beach din Newport. Când era cu John, îi plăcea mult să stea de vorbă cu el, deoarece era deștept și interesant, ba chiar văzuse și o părticică de lume. Problema era că, după spusele ei, nu era fizic atrasă de el. Prin contrast, cu Bev „totul era fizic”.
Jack îl găsea pe Bev superficial și îi era rușine că îl plăcea atât de mult, dar asta era. A recunoscut că unele prietene, neînțelegând ce vedea ea la el, începuseră să se uite la ea de parcă ar fi fost nebună, sau ar fi avut „glande ciudate”. „Încep și eu să mă consider așa” a declarat ea. Niciunul dintre băieți nu o sărutase încă. Jackie a spus că i-ar fi plăcut mult dacă Bev ar fi încercat, dar că ar fi „vărsat”, dacă ar fi fost John. Totuși, pe hârtie, John se bucura de un avantaj clar. În timp ce scrisorile lui Bev erau cam banale, ale lui John erau inteligente și amuzante. În propriile scrisori, în loc să-și bârfească prietenii și cunoștințele cum poate ar fi făcut dacă ar fi corespondat cu o fată, Jackie a considerat că era mai înțelept să-și rezerve veninul pentru închisoare, cum numea ea internatul și orășelul liniștit, conservator în care se aflau dormitoarele cu porticuri de șindrilă albă ale lui. „Dacă zile de școală sunt cele mai fericite zile din viața ta”, i-a scris ea cu seriozitate lui Bev, „la noapte mă spânzur cu coarda”.
Sarah Porter, care a înființat școala în 1843, nu s-a căsătorit niciodată, însă persistase în a considera căsătoria un accesoriu femeiesc și starea corespunzătoare pentru o femeie. La un secol de la înființarea ei, școala domnișoarei Porter se străduia să pregătească tinere, majoritatea de rasă albă, protestante și bogate, pentru esențialmente aceeași viață pe care o duseseră mamele lor. În 1945, ca și pe vremea lui Sarah Porter, scopul educației unei femei era să facă din ea o tovarășă mai plăcută pentru soțul ei. Jackie Bouvier (deși catolică și relativ săracă) era fata Farmington model. Călărea, scria, desena. Citea mult și juca în piese la școală. Era alternativ viguroasă și grațioasă, pragmatică și romantică, serioasă și aiurită. Nu punea la îndoială premisa majoră că scopul ei în viață trebuia să fie să se mărite cum se cuvine. Nu se îndoia că femeia trăia prin intermediul bărbatului și că, fără el, nu putea să fie nimic. În același timp, remarcile ei caustice despre Farmington sugerează că începea să înțeleagă că s-ar fi putut să vrea ceva mai mult decât era la ofertă.
Între timp, aștepta cu nerăbdare o evadare din rutină când a avut șansa de a asista la meciul Harvard-Yale în compania atât a Băiatului Interesant, cât și a Băiatului Sexy. Confruntarea Harvard-Yale de anul acesta urma să fie prima după trei ani de pauză, una dintre cele mai vechi și îndrăgite rivalități din fotbal fiind suspendată pe durata războiului. Pentru că un număr de jucători erau veterani care aveau să se întoarcă pe teren pentru prima dată de la terminarea războiului, atât în New Haven, cât și în Cambridge se învestise multă emoție în eveniment, care era programat să aibă loc abia sâmbătă, 1 decembrie, după tradiționala Zi a Recunoștinței. Era stabilit ca John Sterling să o însoțească pe Jackie, însă cum Bev Corvin nu avea parteneră, se văzuse de acord ca el să stea cu ei și alți câțiva la Yale Bowl. Totuși, cu două zile înainte de meciul meciurilor de fotbal, se părea că ea nu avea să poată să ajungă. O combinație de zăpadă, zloată și ploaie se abătu asupra Connecticutului. A doua zi, când se părea că meciul avea să se joace în zăpadă până la genunchi, oficialii universității puseseră să fie curățat terenul și acoperit cu o prelată. În acea seară, Jackie a luat trenul de New York pentru a petrece noaptea în apartamentul tatălui ei. Black Jack Bouvier, a cărui poreclă i se trăgea de la faptul că tot timpul anului era extrem (unii ar putea spune ciudat) de bronzat, urma să o ducă dimineața la New Haven cu mașina.
Pe masa ei de lucru de la Farmington, Jackie avea o fotografie a tatălui ei – suplu, suav, îmbrăcat impecabil în ținută de golf, de pluș cu șosete în dungi până la genunchi și pantofi imaculați, în două nuanțe. În fotografie, despre care se spunea că fusese făcută în Cuba sau Florida în anii 1920, Black Jack era într-adevăr un bărbat frumos. Mustața subțire de deasupra buzelor senzuale părea desenată cu creionul. Pliul care țâșnea din nasturele din mijloc al hainei croite pe talie, cu revere late, de la costum scotea în evidență stomacul plat și tare de dedesubt. Totuși, până în 1945, în ciuda unui regim sever de exerciții fizice, urmat cu religiozitate, acea siluetă se îngroșase. Și deși la cincizeci și patru de ani se îmbrăca și se comporta de parcă ar fi fost tot băiatul drăguț de care se îndrăgostise Cole Porter cu câteva decenii în urmă, bronzul lui de lampă cu ultraviolete nu putea să ascundă că începuse să facă gușă și pungi la ochi. În loc să emane aerul de tată al lui Jackie, dezamăgirile și viața ușuratică păreau să-l fi transformat într-o parodie a fostei sale personalități.
După numeroase pahare de martini se întindea pe canapeaua din camera de zi îmbrăcat cu boxeri bleu și cu pantofi negri de piele în picioare, tunând și fulgerând împotriva tuturor celor care îl condamnau că și-a distrus viața. În capul listei erau Janet și Hughdie, cum era cunoscut cel e al doilea soț al lui Janet. Black Jack era sigur că Janet se recăsătorise în primul rând pentru a-i face în ciudă. Era convins că clanul Auchincloss intenționa să-i fure fiicele. Dintre cele două fete, Jackie, care semăna la față cu el, era preferata lui. O numea „cea mai frumoasă fiică pe care a avut-o vreodată un om”. În apartamentul său de trei camere de la etajul al treilea de pe East 74 Street din Manhattan, imaginea ei ubicuă privea de pe pereți, de pe mese și de pe rafturi de cărți. Dar nici toate fotografiile din lume n-ar fi putut schimba faptul că, după cum credea el, o pierdea încet. Cum se putea comporta el cu bănetul clanului Auchincloss? Deși Black Jack continua să lucreze pe Wall Street, finanțele lui personale nu-și mai reveniseră de la Marea Criză din 1929, după care topise capitalul și se împrumutase la rude pentru a păstra o pojghiță subțire de bogăție. În narațiunea pe care a creat-o despre viața lui, a pus inabilitatea sa de a se restabili financiar pe seama noilor legi comerciale dure introduse în 1934 de neexperimentata Comisie pentru Bursă și Valori Mobiliare.
Din volumul în curs de apariție la Editura Corint, în colecția Corint Istorie. Traducere din engleză de Lidia Grădinaru