Am ajuns la Expo 2005 la invitatia Ministerului Afacerilor Externe alaturi de Orchestra Nationala Radio cu ocazia Zilei Nationale dedicate Romaniei – una din seria celor peste 100 de zile rezervate cate unei tari la Aichi. Intreaga participare romaneasca la aceasta expozitie este pregatita de mai mult timp de un colectiv condus de secretarul de stat Ferdinand Nagy, pe care chiar daca nu am avut ocazia sa-l intalnim in culisele Marelui Dom, l-am simtit in permanenta “in culisele” evenimentului pe care l-a “regizat” in detaliu, din martie pana in septembrie. Am vazut cate ceva si din manierele in care s-au gandit alte natii sa se prezinte in fata japonezului care vine sa cumpere un bilet de aproape 50 de dolari si parcurge constiincios pavilion dupa pavilion, plecand cu o “viza” de Irlanda, Azerbaidjan, Ucraina sau Olanda (o stampila pe care o puteai aplica pe pasaportul editiei) care ii dadea satisfactia misiunii indeplinite.
Cred ca ideea creatorilor pavilionului romanesc (semnatura arhitectului Dorin Stefan este cea aflata pe acest proiect) de a construi, pe intreaga suprafata inchiriata, o moara de apa de mari dimensiuni, asa cum mai puteam descoperi pana nu demult in sate izolate din Romania, a fost foarte potrivita pentru a trezi interesul publicului real de la Aichi. La fel de eficient a fost modul in care a fost conceput spectacolul de jumatate de ora menit a reprezenta fortele cultural-(sportive) ale Romaniei in acest moment: atractiv, accesibil, nu obligatoriu reprezentativ din punctul de vedere al unui spectator roman, dar potrivit pentru publicul mediu din Japonia. Inainte de a ajunge la expozitie, am avut ocazia sa cunoastem si cate ceva din publicul japonez de elita (la concertul de la Osaka al Orchestrei Nationale Radio), dar vom ajunge si acolo.
Un concert in “satelit”
Capitala Japoniei, Tokio, este inconjurata de orase-satelit care fac ca suprafata si asa imensa a megalopolisului sa se intinda practic de la un tarm la altul. Intr-unul din acesti “sateliti” pe nume Omiya City a avut loc primul concert al Orchestrei Nationale Radio. O imensa sala de concerte de 2500 de locuri, cu o acustica de buna calitate, astepta la ora 14,00 (este adevarat ca era sambata) un public in exclusivitate local, interesat sa participe la concertul Orchestrei Nationale Radio din Bucuresti organizat de Societatea Japonia-Romania condusa de domnul Chiharu Igaya, concert dirijat de Mendi Rodan, muzician roman stabilit in Israel, avandu-l ca solist pe violonistul Alexandru Tomescu, iar invitat special fiind solistul japonez Keisuke Yamauchi. Odata incheiata repetitia, multi dintre noi se intrebau cine va veni la concert. Cand s-a aflat si ca biletele costa 50 de dolari, curiozitatea romanilor a devenit si mai mare. Ceea ce nu stiam noi, cei aflati pentru prima oara in Tara Soarelui Rasare (unde soarele rasare cu adevarat intre trei si patru dimineata, cel putin in aceasta perioada a anului) era ca acei japonezi, si asa atat de neobisnuiti din punctul nostru de vedere, mai au o trasatura aparte. Isi doresc foarte mult sa se educe, au o curiozitate culturala, dar si naturala, incredibila, care poate nu sondeaza profunzimile discursului muzical, dar se manifesta printr-o deschidere catre arta, catre frumos si calitate pe care se pare ca multi dintre romani au pierdut-o. Intr-o tara care a facut cunostinta cu adevarat cu muzica clasica doar in urma cu cateva decenii, lumea inca vrea sa afle ce a produs mai interesant “leaganul civilizatiei”, asa cum este privita Europa. Asa se face ca la ora 14,00 sala era aproape plina, cu public venit “de placere”, dar si cu cateva zeci de elevi (pe care ii recunosti oriunde pe strada dupa uniformele nelipsite, implicand pana si sosete la fel, chiar daca diferite de la o scoala la alta), pe care nu i-am “simtit” in timpul concertului, asa cum, din pacate, se intampla la noi de cate ori se vine “cu clasa”. Asa cum se asteptau organizatorii, sonoritatile cu aroma de folclor ale Rapsodiei I de Enescu au incitat curiozitatea publicului, ca de altfel si stralucitoarea evolutie a violonistului Alexandru Tomescu in Concertul pentru vioara si orchestra in mi minor de Mendelssohn-Bartholdy.
Desi usor obositi dupa drumul Romania-Japonia, membrii Orchestrei Nationale Radio s-au mobilizat chiar de la acest concert, incercand sa capteze atentia publicului cu o muzica diversa incepand cu Enescu si incheind cu Simfonia I de Brahms, un opus nu usor de receptat. S-a trecut si peste neobisnuitul obicei al japonezilor de a renunta sa aplaude daca orchestra se aseza pe scaune si de a reincepe cu entuziasm aplauzele atunci cand instrumentistii Se ridicau sa plece de pe scena, iar la al doilea concert, cel de la Osaka, toata lumea a fost pregatita.
Symphony Hall – Osaka
Salile de concerte construite de japonezi cred ca nu sunt egalate decat de cele din America in ceea ce priveste calitatile acusticii si facilitatile acordate muzicienilor, dar si publicului. Pe scena, membrii orchestrei se aud perfect intre ei si, in consecinta, pot raspunde prompt solicitarilor dirijorului, iar din sala totul se aude perfect, indiferent ca te afli in ultimul sau in primul rand, in spatele sau in fata dirijorului (pentru ca se poate si asa). In aceeasi formula, Orchestra Nationala Radio, cu Mendi Rodan la pupitru si Alexandru Tomescu solist, a prezentat tot un program Enescu, Mendelssohn, Brahms, oferind si un spectaculos bis in spirit folcloric romanesc, Hora Staccato de Grigoras Dinicu. Unul dintre cei aflati nu pentru prima oara in Japonia, Alexandru Tomescu, ne marturisea: “Pe de o parte, a canta intr-o zona ca Extremul Orient este o experienta inedita, pe de alta parte – nu. Beethoven se canta la fel, fie ca esti la Bucuresti, la Paris, la Tokio sau la Los Angeles, partea strict muzicala ramane neschimbata. Ceea ce difera este desigur contextul cultural, oamenii aflati in sala si cu care, vrand-nevrand, artistul interactioneaza. Am avut reactii foarte diferite chiar in interiorul Japoniei: am avut public de elita, cunoscator, la Osaka, sau un public spontan, poate chiar copilaros, la Expozitie. Interpretarea trebuie sa ramana la acelasi nivel calitativ, indiferent cine se afla in sala, insa metoda de abordare a publicului, felul in care intri in relatie cu el este diferit. Japonezii au o foarte mare prospetime in abordarea muzicii. Cred ca nu sunt mai mult de 50-60 de ani de cand au inceput cu adevarat sa guste muzica clasica. Lor le lipsesc aceste secole care s-au sedimentat in Europa si care au format un gust mult mai dificil de satisfacut. In acelasi timp, exista si o deschidere a lor fata de muzica occidentala, in mod evident foarte diferita de muzica traditionala japoneza. In alta ordine de idei, experienta japoneza face parte dintre acele calatorii care au insemnat foarte mult pentru mine atat pe plan profesional, cat si pe plan uman, pur si simplu. Ca sa poti accepta, sa poti intelege ca exista oameni care gandesc dupa cu totul alte sisteme decat cele occidentale, oameni care sunt diferiti, nu neaparat mai buni sau mai rai, pur si simplu diferiti, ca exista alte sisteme de valori, pentru mine a reprezentat un pas important in maturizarea mea artistica.”
In concertul de la Osaka, Alexandru Tomescu a dovedit ca este un artist profund care, desi canta de 15 ani celebrul concert de Mendelssohn, stie inca sa-i descopere farmecul o data cu fiecare noua interpretare, impartasindu-l celor care il asculta.
Un public tricolor
Daca la Osaka ne-am simtit ca intr-o veche sala de concert europeana cu public doct si pretentios, lucrurile au evoluat spre extrema opusa, cea populara, in ziua petrecuta la Marele Dom de la Aichi. Spectacolul regizat de Dragos Galgotiu – prefatat de discursurile oficialilor japonezi si de cel al presedintelui Romaniei, Traian Basescu, prezent la impresionantele manifestari din Japonia – s-a adresat acelor spectatori (mai ales copii) care s-au imbracat cu placere in canadienele rosii, galbene sau albastre puse la dispozitie de delegatia romana si au agitat cu entuziasm steguletele Romaniei si Japoniei de cate ori au considerat ca era cazul. A existat si o categorie de public care a parasit sala dupa discursuri, dar majoritatea (si vorbim despre mii de oameni de toate varstele, de la bunici la nepoti), au ramas indemnati de curiozitate sa vada ce se va intampla pe imensa scena de la Aichi. In 30 de minute s-au succedat si alaturat pe scena corul Madrigal (care a avut in continuare in luna iunie alte sapte concerte in Japonia), trei balerini solisti ai Operei Nationale din Bucuresti – Corina Dumitrescu, Monica Alexandra Petrica si Razvan Mazilu -, precum si Orchestra Nationala Radio, cu acelasi dirijor si acelasi solist, iar in alta ordine de idei lotul national de gimnastica aerobica al Romaniei, corul de copii Allegretto, naistul Nicolae Voiculet, dar si reprezentanti ai gazdelor, fascinantul ansamblu de copii de tobe taiko din Minami Cita.
Daca unii dintre noi au privit cu un oarecare scepticism productia reprezentativa pe care am descris-o mai sus, nu aceeasi a fost si reactia spectatorilor, care au fost entuziasmati. Probabil ca din acest motiv au onorat in numar mare si invitatia de dupa-amiaza, cand doar Orchestra Nationala Radio a sustinut un concert de o ora in aceeasi formula – dirijor Mendi Rodan, solist Alexandru Tomescu. La sugestia directorului Formatiilor Muzicale Radio, Nicolae Costin, programul a fost adaptat publicului “de aer liber” – orchestra interpretand Trei dansuri romanesti de Theodor Rogalski, Concertul pentru vioara si orchestra in mi minor de Mendelssohn-Bartholdy, la bis Balada de Ciprian Porumbescu si in final Rapsodia I de Enescu, in program aparand si solistul japonez Keisuke Yamauchi.
Orchestra a cantat cu placere, atmosfera concertului a fost de o spontaneitate si sinceritate cum rar ai ocazia sa intalnesti intr-o sala de concert, strigate de bis din partea unui cuplu de japonezi de varsta medie fiind chiar o raritate despre care n-am mai auzit. Orchestra a plecat, la fel ansamblurile invitate special pentru Ziua Romaniei, dar la pavilionul Romaniei, unde este amenajata o mica scena si sala de spectacol, artisti romani vor continua sa evolueze pana la finalul sezonului, in septembrie.
Am parasit Japonia, mai bogata cu o experienta extrem de puternic individualizata. Orhideele cu contururi perfect desenate si cu culori mai intense ca oriunde altundeva, cladirile cu arhitecturi indraznete veghind temple ascunse “intre blocuri” (asa cum au ajuns multe dintre bisericile bucurestene, din motive bine stiute), acele gradini atat de odihnitoare prin ordinea peisajului ce se ofera privirii sunt fragmente ale unui mozaic de impresii care, desi pare usor dezordonat, este rodul unei organizari care guverneaza viata japonezilor fara drept de apel. Asa cum daca romanilor le dai o lege, ei fie nu vor sti, fie nu vor putea, fie nu vor vrea sa o respecte, japonezilor, daca le iei legea si ordinea, ii lasi profund dezorientati. In Japonia totul sclipeste de curatenie, copiii care descopera ca esti european iti cer autografe, se intampla sa vezi oameni purtand masti impotriva microbilor, iar prezenta in metrou a unei distinse doamne imbracata in kimono nu starneste zambete condescendente.
Japonezii sunt altfel. Ne-am straduit sa ne intelegem cu ei in engleza. Ne raspundeau zambind in japoneza, ca si cum noi am fi cunoscut limba. La un moment dat, continuam si noi discutia in romana, cu acel zambet de care ne contaminaseram dupa cateva zile, dar pe care l-am uitat in… avion, pentru ca in Bucuresti pe strada se umbla incruntat. Cine mai stie de ce… In final, limbajul muzicii pare sa fi fost cel mai potrivit si mai convingator pentru a comunica cu japonezii. Pentru cateva ore. Cu toate acestea, distanta intre noi si ei ramane cea pe care am amintit-o in titlu. De la Pamant la Luna.