Dovezile celui mai spectaculos eveniment din istoria americana a secolului XX sunt sub ochii nostri si pot fi vazute si revazute la infinit… De fapt, “dovezile” (ceea ce se vede) sunt insuficiente pentru a intelege asasinatul lui John Fitzgerald Kennedy.
Daca ceea ce s-a intamplat pe 22 noiembrie la Dallas poate fi vazut ca un Blowup filmat 3 ani mai devreme, lucrul acesta are de-a face cu ceea ce ma incapatanez sa numesc “vizualitate” (spre deosebire de “vizibilitate”!). Memoria acelui eveniment exista in masura in care ea a fost inregistrata: desi inca mai sunt in viata martori oculari, as indrazni sa spun ca pana si perceptia lor a fost modificata de imaginile fotografiate sau filmate – de Zapruder si ceilalti; in orice caz, sunt singurele imagini care raman si care pot fi cercetate. Vizualitatea este fatalitatea secolului XX: lucrurile exista pentru ca au fost conservate pe pelicula. Daca Renasterea a schimbat felul de a privi Lumea inventand perspectiva, aparitia tehnicii – fotografice si apoi cinematografice – a modificat Lumea insasi. Este o deosebire de fond: Renasterea propunea un cod vizual care avea ca scop revelarea complexitatii Lumii; era o forma de analogie prin care ceea ce se vedea (vizibilul) primea un cadru conceptual – un “cadraj” sintetic si explicativ (vizibilitatea). Lumea ramanea, de fapt, aceeasi: lucrul modificat era perceptia asupra ei. Mai mult: nu era vorba de a reproduce acea Lume, ci de a o reprezenta! Operele picturale din Renastere functioneaza ca un ecran transformator, regland perceptia dar ramanand, pana la urma, distincte si separate de acea lume – un fel de artefacte hermeneutice.
Ceea ce se schimba, o data cu aparitia fotografiei si-apoi a cinema-ului, este nu doar perceptia, ci insasi Lumea. Lumea, adica Vizibilul, inceteaza a mai fi un cadru, devenind o succesiune de cadre. Aceste cadre nu doar reprezinta Lumea, ci o si reproduc. Aceasta reproducere (mecanica, si – deci – clonabila la infinit) nu mai este – si nu mai poate fi – sintetica, ci inevitabil analitica. In fine, desi isi propune (si) explicarea Lumii, aceasta succesiune de cadre reprodusa la infinit nu (mai) reuseste decat sa o indice – intr-o pura referentialitate golita de Sens, aglomerata de sensuri… Suntem, cum spuneam data trecuta, in era vizualitatii – adica a transparentei totale, in care Obiectul din realitate a disparut in spatele imaginii sale foto-filmate; or, paradoxul face ca tocmai aceasta “transparenta” (mediata de tehnica, imediata de perceptia noastra) aduce cu sine o opacitate care vine, pe de o parte, din disparitia distantei reflexive (explicative) si, pe de alta, din caracterul autoreferential si plurisemnificant al acestor imagini.
Roland Barthes a facut o distinctie extrem de precisa, desi subtila, atunci cand a vorbit despre cinematograful lui Antonioni. A privi indelung un obiect – spunea el in esenta – este “periculos” intrucat “deranjeaza ordinele prestabilite”, “timpul privirii” fiind riguros “controlat de societate”. Or este evident ca, incepand cu Aventura, Antonioni a iritat (si continua sa irite) tocmai din cauza acestor “timpi morti”, a planurilor interminabile in care aparatul (privirea) face exact asta: inregistreaza indelung Lumea din jur… Iar apoteoza acestei priviri obsesive este Blowup, in care personajul principal este fotograf: atunci cand acesta mareste (“blows up”) fotogramele unei crime aparente, ceea ce “se vede”, pana la urma, devine inaparent – ceva ce nu se vede: un decupaj pointilist-abstract de forme indistincte (pixeli, am spune astazi)! Este asemeni unei parabole orientale: cu cat privesti mai mult, cu-atat vezi mai putin. Scrutata infinitezimal, Lumea se estompeaza.
Este ceea ce se-ntampla cu asasinatul lui JFK. El exista prin imaginile sale obsedante, reluate la nesfarsit, numai ca, reluate obsedant, la nesfarsit, imaginile isi contin propria disparitie.