Jocul Germaniei în criza europeană

Jocul Germaniei în criza europeană a fost și rămâne factorul determinant în orientarea cârmei Uniunii Europene într-o direcție sau alta. Criza s-a dovedit, pentru o Germanie reformată de Agenda 2010 a lui Gerhard Schroeder, mai degrabă o oportunitate decât un pericol. Desigur, oportunitatea a venit la pachet cu responsabilitatea, căci variile capitale europene s-au uitat, cu ochi mari, dulci și sinceri la Berlin pentru ajutor.Ȋn acest context, Berlinul a trebuit să joace mai multe jocuri la pachet: jocul intern german, jocul la Bruxelles (cel în plan european), respectiv jocul extern cu partenerii din afara UE. Să le luăm pe rând.

Jocul intern german – este unul cheie, căci indiferent de viziunea unui lider, dacă vrea să supraviețuiască trebuie să țină cont de opinia publică din țara sa. Nu poți în acest context să ceri eforturi bugetare cetățenilor tăi, ca să-i salvezi pe alții, fără să pui condiții dure în schimb. Astfel, se poate explica “intransigența” de care a fost acuzată Angela Merkel în criza eurozonei. Faptul că Merkel a jucat politic intern cum trebuie, prudent – pe măsura asentimentului cetățenilor germani, e dovedit în rezultatul electoral record pentru CDU în 2013. Tot parte din jocul intern, la limita celui european, sunt deciziile sistemului juridic german, care i-au făcut să aștepte cu sufletul la gură pe restul partenerilor europeni în criza eurozonei. Totodată, să nu uităm că Banca Centrală Europeană, de la Frankfurt, e modelată pe sistem german, neinflaționist.  

Jocul de la Bruxelles este principala caracteristică a crizei: Bruxelles-ul a devenit de facto al doilea Berlin, atât formal cât și informal. Ȋn primul rând, sunt mai mulți germani ca oricând în poziții cheie, cantitatea îmbinându-se cu calitatea în termeni de influență asupra deciziilor instituțiilor europene. Ȋn al doilea rând, din ce în ce mai des, viziuni sectoriale sau globale cu privire la Europa se lansează la Berlin: “shuttle diplomacy˝, a devenit ˝shuttle decision-making˝. Ȋn al treilea rând, motorul franco-german nu mai e un motor între egali, Parisul urmează în cele mai multe cazuri Berlinul, iar acesta din urmă își permite să joace la mai multe capete: de exemplu cu Marea Britanie și Olanda pentru reformarea – în sensul debirocratizării – Uniunii Europene. Ȋn al patrulea rând, indiferent de jocurile următoarelor luni, interesele germane vor fi reprezentate la topul UE: fie pe față, prin Martin Schulz ca viitor președinte al Comisiei Europene, fie, discret, prin Jean-Claude Juncker, cu sprijin – izvor de recunoștință ulterioară – pe ultima sută de metri de la Merkel. 

Nu în ultimul rând, jocul față de partenerii externi: Berlinul a devenit răspunsul de facto la întrebarea lui Kissinger cu privire la “eu pe cine sun când vreau să discut cu Europa?”. Deși, recent, atât Președintele SUA cât și cel al Chinei au fost la Bruxelles, vizitele lor în Berlin în ultimii ani, și numărul telefoanelor de coordonare cu Angela Merkel, le-au depăsit pe cele cu Barroso și/sau Van Rompuy.

Ȋn consecință, dacă România vrea să își promoveze interesele externe cât mai înțelept, e util să se coordoneze mai des cu Berlinul. 

Dan LUCA este Doctor în Relații Internaționale și Studii Europene, profesor la universități din Bruxelles, București și Cluj. Este autorul a 3 cărți despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european și dilemele comunicării. Își desfășoară activitatea la Bruxelles din 1997 și este președintele ˝Casei Europei˝ Bruxelles.