Johannes banateanul desenand lumea

Imagistica cu bogate referinte “istorio-grafice” folosita de Ion Stendl in toate expresiile plastice (pictura, gravura, desen de sevalet, arta decorativa, arta murala, fotografie pe care le practica de aproape patru decenii) se recunoaste prin marea inventie si surpriza a montajului. Sistemul sau de astri il plaseaza in punctul focal pe Leonardo. Iubirea de arheologic si de clasicitate mediteraneana se va exprima neintrerupt la Ion Stendl cu rigoarea si analiza germanica a ductului. Artistul s-a bucurat de distinctii internationale atunci cand schimburile culturale cu strainatatea aveau o oarecare normalitate: premii la Paris (1969), Cracovia (1970), Barcelona (1974),Viena (1977). Aceasta confesiune a fost inregistrata in locuinta artistului din cartierul Berceni, atelier si totodata depozitar al memoriei a trei generatii de artisti. Copiii sotilor Stendl, Petru si Alexandra, formati la Universitatea de Arte din Bucuresti, traiesc din profesiunile lor artistice in Germania si respectiv in Italia. Primul lor nepotel le vorbeste in italiana. (Aurelia Mocanu)

La biserica eram Johannes din tata in fiu, adica si pe bunic il chema la fel. La botezul meu fiind si bunicul dinspre mama mi-au dat si numele lui, Ernest ca sa nu fie suparare. Familia tatalui este dinspre dealurile Varsetului, de la Jamu-Mare. Dupa parerea mea, tatal meu a fost cel mai dotat dintre cele trei generatii de artisti cati suntem acum, pentru ca a fost un talent absolut nativ. Am desene din copilaria lui de la tara. N-a avut nici un fel de mediu artistic in preajma. Bunicul era un viticultor sarac. Avea cinci copii pe care nu i-a putut trimite la scoli mai inalte la Pesta sau Viena. Cea mai mare sora a fost Kathe, nasa mea, apoi Hans, tatal meu, pe urma Peter care a murit la Stalingrad, Heinrich care traieste in Germania si Maria care este inca la Jamu-Mare.
Tata a invatat mestesugul acesta la Timisoara, intr-un atelier de pictura de firme a lui Stefan Schleicher. A ramas in atelier dupa ucenicie. Scria cu pensula dumnezeieste! Dar la izbucnirea razboiului, prin bunicul matern Ernest Loidl, familia mea s-a mutat la Resita, unde m-am nascut. Tata s-a angajat ca vopsitor la fabrica de locomotive. Imi amintesc ca pe la cinci ani il vedeam la un sevalet, pe care-l  pastrez si azi in casa, cum picta in timpul lui liber. Copia peisaje. Ii admira pe Munkacsy si pe Benczur Gyula, cel care izbutea sa redea danteluri si stofe pretioase. Casa noastra era plina de lucrari pe toti peretii pana in tavan.
Cartierul si casa mea sunt inca in picioare. Orasul e de fapt desfigurat de industrie si demolari. Eu il pastrez in memorie ca pe un oras linistit, patriarhal, cu atmosfera austriaca. Erau carciumi cu mese  groase de lemn si cu trofee de cerb pe pereti. Imprejurimile erau paduroase si noi copiii faceam drumetii pe valea Carasului si pe Semenic. Resita era si un creuzet de nationalitati. Pe langa austrieci, svabi sau unguri intalneai slovaci, evrei, italieni. De la Barzava in jos era un cartier care se chema Resita romana. Acolo s-a extins combinatul. Merita amintit ca in Resita s-au aprins furnalele in 1772. Multi locuitori vorbeau germana. Eu, in clasa intai, n-am stiut o vorba romaneste, dar am invatat rapid de la copii. Ne intelegeam bine unii cu altii. Nu vedeam diferentele. Numai cand am venit la Bucuresti mi s-a spus “neamtule”.
Tata si mama au fost deportati in Rusia in 1945. Eu am crescut pe langa bunicii Loidl, care erau austrieci de pe langa Salzburg. Strabunicul meu, care  tinea cai buni pentru vagonetii din mina, avea o casa impunatoare cu bacanie si carciuma langa Resita, la Secul. Acolo ne refugiam in timpul razboiului. Iar bunicul, electrician, raspundea de iluminatul Resitei. Era asa de respectat incat, daca ma plimbam cu el de mana, salutam politicos in toate limbile in dreapta si in stanga..
Mama a venit in 1947, intr-o zi de vara. Am asteptat-o cu bunica la gara. A coborat din tren cu alte cateva resitence. Trei zile nu m-am despartit de ea. Veneau copii sa ma cheme la joaca, dar nu puteam sa ma desprind. Mama a fost transferata din Rusia in Germania la munca, apoi in zona americana, la MA1nchen si apoi la Dresda de unde a revenit in tara. Tata a venit dupa cinci ani si s-a intamplat sa fie de Craciun. A fost cea mai frumoasa sarbatoare din viata mea. Tata a fost langa Sverdlovsk, intr-un orasel minier cu zacamant de aur. A avut noroc tot cu pictura. La un Intai Mai era nevoie de un portret al lui Stalin. Se dusese vorba ca el stie sa picteze si de atunci i s-a facut un atelier de pictat lozinci. Asta a fost scaparea lui, caci toti cei intorsi n-au trait mai  mult  de zece ani din cauza silicozei. tineam legatura cu tata prin carti postale tip. Aveam un vecin ucrainian care ne scria adresa in chirilice. Tata a aflat ca desenez si a scris sa mi se dea mie cutia lui de culori in ulei, sa nu se usuce. Eu eram foarte fericit dar mama, cercetandu-le, a vazut cat de bine se pastrau culorile Schminke si nu mi le-a dat. Cand s-a intors tata acasa, am inceput  sa fac reproduceri. Pastrez si acum un interior de padure de toamna pe care l-am facut sub indrumarea lui. Am invatat de la tata cum sa-ti pui culorile in ordine pe paleta. Cred ca aveam vreo 12 ani.
Am dat prima oara examen la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti in 1956. Rector era Horia Theodoru. N-am intrat. Il cunoscusem la Resita pe Dumitru Petrescu, pe care-l pomenesc si acum. Venise cu o expozitie la Fondul Plastic. In aceeasi cladire era cercul  de arta. M-a vazut si mi-a alcatuit o mapa pe care a dus-o la Bucuresti  s-o vada rectorul si profesorul Angheluta. Stiam desen, in sensul constructiei, dar nu valoram cum trebuie. Innegream totul, iar la Bucuresti griurile picturale erau in mare voga. Am fost primit audient dar, neavand unde sa stau, am venit in Bucuresti dupa Anul Nou, ajutat de un timisorean. Am gasit o gazda  pe Dudesti, vizavi de casa viitoarei mele sotii, Teodora Moisescu, pe care n-am bagat-o de seama decat in al doilea an de facultate. Am intrat audient la clasa Titinei Calugaru, iar in toamna am dat din nou examen si am intrat. In anul cinci m-am casatorit, iar la Resita nu am mai mers decat vara in vacante.
L-am avut in anul intai pe Ion Popescu- Negreni. “Papa Negreni” a fost un om extraordinar, un fel de patriarh – tata al tuturor celor din atelierul meu. Ne cerea  forta: “Mai, forta in desen!” Dupa anul  intai general, am optat fiecare pentru o sectie. Eu m-am dus la arta murala. Ma atragea zidul, fresca, ii aveam pe italieni si Renasterea in cap. Am nimerit la doi profesori mari: Stefan Constantinescu la culoare si compozitie si Ghita Ionescu la lucrari practice. Am ramas apoi preparator  si asistent la clasa Simonei Chintila si a lui Szonny. La moartea lui Szonny am preluat eu anul lui final. Apoi am primit clasa. In invatamantul socialist nu am ajuns decat lector pentru ca nu eram membru de partid. Acum sunt profesor universitar si Decanul facultatii de Arte Decorative).

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar