Simt durerea înfigându-mi-se în cap și în umărul drept. Degetele mele se mișcă, fără voia mea, într-acolo. Dar restul mâinii rămâne pe loc pentru că o altă durere se înfiripă în cot. Las brațul să cadă la loc. Între degete simt ceva moale. Lenjeria e ca de mătase sau degetele mele o simt așa. Îmi place. Ating din nou și din nou.
– Lala?
Ochii mi se deschid fără să vreau. Durerea mă face să țip. Lumina aceea îmi arde pupilele. Îi închid la loc. Îi strâng cât pot de tare, dar e prea târziu, amintirea ei îmi e întipărită pe retină. Aud din nou o voce. De data asta una masculină, tărăgănată, ca o adiere de vânt.
– Deschide ușor ochii. Știu că te dor, dar trebuie să faci un efort.
Nu vreau să fac niciun efort. Nu-mi plac eforturile. Nu știu cum îmi dau seama de asta, dar corpul meu o simte. Cu încăpățânare strâng și mai tare din pleoape, asta până când simt atingerea. Ochii mi se deschid brusc. Îi văd conturul chipului dar lumina mă lovește din nou. Scâncesc ca un nou născut.
– E bine, spune din nou vocea. E bine. De acum va fi din ce în ce mai bine.
Brusc realizez că mă doare foarte tare în gât, aș vrea să-i spun dar cuvintele nu-mi ies sub nici o formă.
– Nu te forța, spuse din nou. Într-o zi sau două îți va reveni și glasul. Să o luăm încet.
Încet.
Ochii încep să se obișnuiască cu lumina și trupul cu durerea pe care până acum nici nu a simțit-o. A știut că e acolo dar a refuzat-o. Acum nu o mai refuză, doar o acceptă. Scâncesc din nou. Clipesc și chipul lung, ușor negricios și bărbos, îmi devine tot mai clar. Are un zâmbet blând, cald, menit să mă facă să rămân calmă, dar eu mă zbat.
– Ușor, ușor.
Clipesc nervoasă. Nu înțeleg.
– Îți amintești ce s-a întâmplat?
Brusc parcă mă fulgeră. S-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?
Probabil că-l privesc nedumerită. Se încruntă doar puțin, apoi își reia zâmbetul.
– E normal. Șocul a fost prea mare. Inima ți s-a oprit un minut și jumătate. Creierul tău n-a mai primit oxigen. Era să te pierdem.
Eram pierdută. Eram pierdută de la începutul timpului. Dar cine sunt eu?
Ochii mi s-au mărit și-i simt de parcă ar vrea să-mi iasă din orbite.
– Gata, gata, spuse agitat bărbatul. Pulsul ți s-a accelerat îngrozitor de mult. O luăm încet.
Am văzut serigna. Am simțit branula și serul care-mi intra în venă. Am adormit.
*
– Mă doare, am spus pe neașteptate.
Nu pot vorbi prea mult pentru că mă doare la infinit.
Încerc să-mi ating trupul. Știu că e suferind, dar nu și din ce motiv. Uneori îl simt, alteori nu. Acum mă uit în ochii bărbatului din fața mea. Cred că sunt albaștri și cred că i-am mai văzut doar că nu-mi aduc aminte unde.
– Respiră încet, a spus el. Nu te grăbi.
Nu mi-am dat seama că respirația mea a luat-o razna. Are dreptate. Probabil că durerea îmi accelerează…
Zdrang! Tresar. Încerc să-mi mișc capul în direcția din care a venit zgomotul și-mi dau seama că sunt imobilizată.
– Doar Fulg de Nea, a spus bărbatul.
Aș vrea să întreb ce e acela un Fulg de Nea, dar nu îndrăznesc. Îmi e teamă că-mi pierd mințile. Omul acesta vorbește cu mine de parcă ar trebui să fiu familiarizată cu toată nebunia asta. Un Fulg de Nea. Un pat. O fereastră. Un bărbat care mă privește prietenos. Oh, dar îmi amintesc. Ultima oară când am deschis ochii și lumina aceea puternică mi i-a rănit el era aici. Poate mă înșel. Doar că am impresia că avea aceeași față lungă și aceeași barbă deasă. Dar poate am visat.
– Durerile n-ar trebui să mai fie la fel de insuportabile ca la început, a continuat el să-mi vorbească. O să rămân aici cât e nevoie, dar aș prefera să nu-ți mai fac calmante, altfel riscăm să devii o legumă și tu trebuie să-ți revii. Lumea are nevoie de tine.
Serios? Nu o spun, doar o gândesc. De ce ar avea lumea nevoie de mine?! Cine sunt și ce-am făcut de-am ajuns aici?!
– Îmi dau seama că ești confuză, îi urmăresc doar glasul, pentru că a dispărut din raza mea vizuală. Am vorbit cu directorul spitalului de psihiatrie și am căzut de acord că ar trebui să-ți spun ce s-a întâmplat.
Dintr-o dată îmi dau seama că nu-mi doresc să aflu prea multe despre mine. Durerea, da, poate că e suportabilă. În plus, am impresia că e mai bine așa, că pot trăi în felul acesta și pot avea liniște. Cu toate astea îl ascult fără să intru prea tare în panică.
– Victor spune că în seara aceea, cu șase luni în urmă, ai primit un telefon. Te-ai îmbrăcat, fără să scoți vreaun cuvânt, și ai plecat.
Șase luni în urmă? Îmi dau seama că e un timp destul de lung. Șase luni înseamnă mult.
– S-a gândit să te urmărească dar știa că vei fi foarte atentă, așa că l-a sunat pe Paul și i-a spus să te găsească. Victor spune că erai agitată și i-a fost teamă că te vei duce direct în gura lupului.
Nu știu cine e Victor, dar cred că avusese dreptate. Într-un fel am căzut direct în gura lupului cu toate că nu știu cum și de ce am făcut-o.
– Paul te-a găsit după două ore. Încă puțin și ai fi murit. Bătută. Două coaste rupte. Un glonț în cap, altul în umar și încă unul în piciorul drept. Cu oricine te-ai fi întâlnit în seara aceea a avut grijă să te maltrateze înainte de-a te ucide. Dar n-ai murit. Îți amintești cu cine te-ai întâlnit? Toată lumea încearcă să-i dea de urmă. Nu te poți purta așa cu un polițist și să rămâi nepedepsit.
Încercam să procesez informațiile. Sunt polițst sau am fost ținând cont de cele întâmplate. M-am avântat să fac ceva de una singură și am ajuns să fiu o legumă într-un pat. O pisică albă a sărit pe pătură făcându-mă să mă cutremurt. Mintea mea a luat-o razna. Vedeam pisici spânzurate peste tot. Am tras aer în piept și mi-am revenit. Pesemne că-mi aparținea. Bărbatul zâmbi.
– Fulg de Nea!
Un elefant. Un elefant are ochii dispuși lateral și din această cauză privirea lor este circulară, ceea ce nu e neapărat bine pentru că o privire dreaptă te ține mai concentrat asupra mediului înconjurător, pe când privirea circulară îți dă un oarecare drept la relaxare. Viața nu e relaxantă. De ce îmi vin lucrurile astea în minte? Lucruri fără sens. Ce treabă are toată nebunia din capul meu cu realitatea?
Mă uit fix la bărbatul din fața mea și rostesc apăsat, pentru a încerca să pacălesc durerea.
– Nu-mi amintesc nimic.
Din privirea lui îmi dau seama că e dezamăgit, dar nu îl pot ajuta, nici pe el, nici pe mine. Îmi amintesc anumite lucruri, dar nu au nici o însemnătate și simt că n-au nimic de-a face cu viața mea. Lumea care se revarsă în capul meu este doar o formă de supraviețuire. Poate amintiri de la începutul lumii. Amintiri comune ale omenirii, dar nimic altceva. Nimic care să-mi spună cine sunt.
Ușa s-a deschis ușor și femeia roșcată, ușor plinuță, a intrat în încăpere.
– Ar trebui să mănânce ceva.
Bărbatul mi-a luat încă o dată pulsul și s-a ridicat.
– Te las cu Carmen. Mă întorc mai târziu. Mănâncă și odihnește-te, îți vei aminti.
M-am uitat la Carmen. Aveam sentimentul că o cunosc, doar că nu puteam să-mi amintesc de unde. Poate o altă nălucă ce trecea prin amintirea timpului meu suprarealist.
– Ți-am făcut supă de cartofi, preferata ta.
Mințea. Nu știu cum de știu asta, dar mințea. Nu-mi amintesc gustul vreunei supe de cartofi, dar bănuiam că nu era vorba de ceva spectaculos dacă ea simțea nevoia să mă mintă. A venit lângă mine cu un castron alb, plin doar pe jumătate cu o zeamă gălbuie. A luat lingura și a început să mă hrănească. Până la urmă poate chiar îmi plăcea supa aia, doar că nu îmi mai aminteam.
*
Când am deschis ochii am observat mai întâi lumina difuză. Era deja întuneric, dar ceva din interiorul meu îmi spunea că nu e încă foarte târziu. Pisica aceea albă dormea încolăcită la picioarele mele cu nasul ascuns sub vârful cozii. În fața mea, moțăind pe un scaun, stătea un băiat brunet la vreo treizeci și un pic de ani.
– Hei, am cârâit.
Bărbatul a deschis ochii. Și i-a ațintit spre mine și a zâmbit.
– Nici Bruce Willis nu e atât de greu de ucis.
Era o glumă pe care nu o înțelegeam.
– Am auzit că ești mai bine, dar că nu-ți prea mai amintești mare lucru. Îți amintești de mine?
I-am studiat chipul o vreme. Părea familiar, nu rece și de nerecunoscut, dar nici n-aș fi știut cu precizie cine e și ce face.
– Nu.
S-a întristat brusc, de parcă asta i-ar fi demolat întreaga viață.
– Nu-i nimic, a spus el. Sunt Victor Blid, colegul tău. O să vină și șefu’ mai târziu. Lala, am crezut cu toții că ai murit. De ce-ai făcut-o?
Mă întreb, stupefiată, cât de simplu e să-i pui întrebări unui amnezic? Te aștepți cu adevărat să-ți dea un răspuns plauzibil, să-și amintească brusc sau e doar o chestie retorică? Nu îi puteam răspunde pentru că nu știam ce am făcut. Și, în plus, el ar fi trebuit să mă cunoască mai bine decât mă cunoșteam eu în acel moment precis, așa că îi era mai simplu să-și dea un răspuns.
– Înțeleg, spuse pe un ton afectat. Nu vrei să-mi vorbești. De fapt nu știi ce să spui.
Aș fi vrut să fac o remarcă, dar am preferat să tac.
– Ești la fel de frumoasă și cu capul bandajat, zâmbi el.
Adevărul vorbelor lui m-a pocnit. Nu știam că aveam capul bandajat, dar acum îmi dădeam seama că așa trebuie să fie. Ca prin vis îmi tot aminteam cum mi se schimbau bandajele și, uneori, le simțeam mai strânse decât puteam eu suporta. Mi-aș fi dus mâinile la frunte pentru a studia situația. Aș fi vrut, măcar, să-mi zăresc chipul într-o oglindă, dar nu aveam să fac nici una, nici cealaltlă. Pentru oglindă nu eram pregătită, iar mâinile încă nu mi le puteam mișca.
Am respirat adânc. Nu voiam să mă gândesc la mine și totuși o făceam. Oare fusesem o femeie frumoasă sau doar una obișnuită? Acum arăt ca un monstru? Mă uit în ochii „brunetului” și-mi dau seama că nu e speriat, din contră, pare fascinat de chipul meu. Dar, la fel de bine, poate fi un obsedat. Speram că nu e. Mi-am dres vocea. Nu mă mai durea la fel de rău în gât, dar tot cârâiam, lucru care-mi deranja auzul. Uneori aveam impresia că am înghițit o pilă care mi se tot mișcă pe esofag. Hopa, mi-am amintit un cuvânt complicat „esofag”.
– Cine spui că ești?
Cred că a sunat ca un fierăstrău pe o bucată de metal. El a rămas pe loc, șocat. Poate lovit. Nu știu. Nu-mi dădeam seama dacă era durere sau groază.
– Doctorul mi-a spus că ți-a povestit despre mine.
E clar, ori îmi fac ordine în gânduri, ori țip cu ultimele forțe să mă lase toți în pace. Încerc să-mi amintesc ultimele lucruri pe care mi le-a spus bărbosul.
– Victor și Paul.
Sprâncenele i s-au unit undeva la jumătatea nasului trădând nervozitate.
– Da, eu sunt Victor, Paul nu prea a mai trecut pe aici de când s-a întâmplat.
Asta o înțelesesem. Adică înțelesesem că s-a întâmplat. S-a întâmplat să plec de acasă și două ore mai târziu un așa zis Paul m-a găsit aproape moartă. Uneori mă enervez că n-am murit, nu văd sensul suferinței. Ceea ce nu înțelegeam e reacția lui Victor, așa că gura mi s-a deschis fără vrerea mea și demonii frâului liber au umplut încăperea.
– Ne-am tras-o?
L-am șocat. Nu, nu l-am șocat. Cred că l-am scos din sărite. Și totuși, nu părea genul de om care să se enerveze ușor, dar asta duruse.
– Despre cine vorbești?
Nu era evident? Doamne, mi-am tras-o cu amândoi? Aproape că-mi venea să râd. Până la urmă chiar era ceva de capul meu. Sunt polițistă și creez gelozii stupide.
– Despre noi doi, am hârâit.
Cred că nu-mi era deloc greu să par serioasă ținând cont că nu-mi prea puteam mișca mușchii feței. Sau așa am crezut eu.
– Ai mișcat mușchiul zigomatic mic, a vrut să fie un zâmbet ironic?
Ah, băiatul ăsta știe cuvinte complicate și mă crede mai deșteapt… ba nu, chiar sunt mai deșteaptă decât crede el, dar ce dracu’ e un mușchi zigomatic mic? Cred că a citit nelămurirea din ochii mei.
– Nu, contează, e vorba de mușchiul care ridică buza superioară și perminte expunerea dinților.
– De ce te cerți cu mine?
L-am dezarmat. Era clar că avea o frustrare care fusese interiorizată mult timp. Simțea nevoia să-mi spună multe. Să mă urască, poate chiar să se ia la trântă cu mine. Dar m-a privit mai bine și a oftat. Da, era o stare de nervozitate împotriva mea, însă era prea domn pentru a continua cu atitudinea asta.
– Îmi pare rău, s-a așezat din nou în scaun, parcă învins de propria-i nebunie. Am crezut că vei rămâne o legumă toată viața. Am crezut că doar aparatele te vor mai face să respiri, asta după ce am crezut că ai murit. Mi-am reproșat de o mie de ori că nu te-am urmărit. Mi-am reproșat multe.
Aș fi vrut să zâmbesc, să-l alin, dar nu puteam și, într-un fel ciudat, nici nu voiam neapărat. Simțeam că nu e tot.
– Cred că sunt o persoană dificilă.
A zâmbit recăpătându-și acea privire jucăușă.
– Oho, nici nu ai idee. Ești genul de om pe care ori îl iubești, ori îl urăști. Nu există cale de mijloc.
Fusese un răspuns suficient pentru mine. Mă iubea, chiar dacă uneori mă ura. Nici el nu găsea calea de mijloc, dar avea ambele sentimente la fel de puternice.
– Deci? Am făcut sex? am insistat.
– Da, a spus sec. Apoi m-a privit intens. Știu că nu-ți mai amintești și-mi pare rău că încă mai am resentimente. Am fost un timp împreună, un timp scurt, apoi nu știu ce s-a întâmplat, dar nu m-ai mai vrut lângă tine ca iubit. Am bănuit că te-ai încurcat cu Paul, dar nu am avut niciodată vreo dovadă în sensul ăsta.
A tras aer în piept de parcă altfel s-ar fi înecat în propria suferință.
– Nu ești tocmai o persoană stabilă. Adică treci dintr-o relație în alta fără să te complici prea tare. Nu știu, uneori am impresia că nu iubești pe nimeni. Că nu mai poți. Dar cât timp am fost împreună mi-am dat seama că greșesc. Iubești intens, cu toată ființa ta, dar îți e prea frică să rămâi prea mult timp într-un loc. De fapt, sincer să fiu, nu cred că-ți găsești locul.
Poate că acum mi-l găsisem, în pat, pentru mult, mult timp. Dar toate astea îmi trezeau o curiozitate: cine dracului e Paul ăsta care mi-a salvat viața și se presupune că am fi avut o relație și de ce nu vine să mă viziteze?
Fragment din romanul „Jucătorul” de Oana Stoica-Mujea, în pregătire la Editura Crime Scene Press