Liviu Ornea
Un matematician la teatru
Editura Tracus Arte
Volumul acesta – scrie autorul – adună o parte dintre cronicile și articolele despre teatru pe care le-am scris începând cu anul 2000 (când unii dintre noi nu mai eram copii). Spre deosebire de cronica de carte, cronica de teatru e mult mai riscată și pândită de mai multe capcane. La un spectacol lucrează mulți, unii mai bine, alții mai puțin bine, iar o judecată global negativă anulează indistinct efortul tuturor, rănește și nedreptățește. Trebuie grijă și discernământ, chiar reținere în formularea opiniilor. Treabă nu ușoară și care se învață greu, în timp. Unul dintre lucrurile cele mai dificile e să recunoști că un spectacol care nu-ți place e bun. Pe de altă parte, nu cred că trebuie scris doar empatic – adică doar despre ceea ce îți place, lăsînd deoparte neîmplinirile. Separarea apelor e necesară și benefică.
Prin formație – sunt matematician „la bază”, dar și la mijloc, la vârf și între ele –, am nevoie de criterii, de exemple și de argumente. În lipsa lor, mă simt pierdut și nu mă pot orienta. Iar în peisajul criticii de teatru românești, prea adesea m-am simțit în ceață, bâjbâind. Scriind, sper să pun ordinea necesară mie într-un caleidoscop care-și schimbă prea des imaginea. Încerc să-mi înțeleg și cultiv afinitățile, să-mi înving idiosincraziile și să-mi motivez respingerile.
Poate n-aș fi început să scriu cronică de teatru dacă n-aș fi văzut, în atât de așteptatul an 2000, un spectacol al lui Radu Afrim, Job (după Cititoarea, de Raymond Jean – la Teatrul Național din Tîrgu-Mureș), care m-a nedumerit, chiar supărat, peste poate. Nici acea cronică, debutul meu, nu apare în volum, dar relația mea cu teatrul lui Afrim a rămas destul de tensionată.
Cea mai mare parte a textelor care urmează au apărut în Teatrul azi, Observator cultural, Dilema veche, Steaua, Timpul și Scena.ro.
Ce să caute matematicianul la teatru? – întreabă fizicianul scritor Vald Zografi pe ultima copertă a volumului. „Spectacol, ești tentat să spui, numai că și matematica e plină de spectacol, cu lumile stranii pe care le inventează. Atâta doar că ele nu pot fi văzute, auzite și atinse de toți, n-au însuflețirea unui joc pe scena de lemn unde se mișcă actori și lumini. De asta vine matematicianul la teatru: ca să se bucure, și elevat, și de-a dreptul, de joc.
Întors acasă, el încearcă să înțeleagă mai bine ce-a văzut, și atunci scrie cronici, cronici care nu prea seamănă cu celelalte din revistele de cultură. Dincolo de ce-i place sau displace lui Liviu Ornea, apar acolo mereu întrebări adresate omului de teatru: De ce-ai făcut cutare lucru? Ce sens are? Încotro te îndrepți? Dacă n-ar fi decât disciplina mentală de care te lovești în cronicile matematicianului, tot ar fi un câștig imens și rarisim pentru omul de teatru, dar Liviu Ornea are un gust sigur și o cultură care pot trezi invidia oricărui artist sau umanist de profesie.
Strânse în volum, efectul cronicilor e impresionant. Regizor, actor, scenograf, toate adunate laolaltă printr-un surprinzător (pentru cine nu l-a mai citit) talent literar, Liviu Ornea îți pune în față o sumedenie de spectacole. E ca și cum te-ar lua de mână și te-ar duce la teatru. Cartea lui Liviu Ornea e judecată pătrunzătoare și subtilă, e spectacol.”