Jumatatea galbena a Soarelui

Chiamamanda Ngozi Adichie s-a nascut in Nigeria, in 1977. A crescut in orasul universitar Nsukka, unde a frecventat scoala primara si gimnaziul si a studiat pentru o scurta perioada medicina si farmacia. Apoi s-a mutat in SUA pentru a merge la colegiu, absolvind Magna cum Laude in specializarile comunicare si stiinte politice. Volumele ei au primit numeroase premii, printre care Commonwealth Writer’s Prize. Romanul Jumatatea galbena a Soarelui recreeaza un moment important din istoria moderna a Africii: lupta crancena a Biafrei pentru a pune bazele unei republici independente in Nigeria si violentele cutremuratoare care i-au urmat. Cu o empatie uimitoare, scriitoarea impleteste destinele a trei personaje prinse in vartejul unor vremuri aprige. Ugwu, un baiat de 13 ani, este angajat ca ajutor in casa de un profesor universitar plin de zel revolutionar. Olanna este frumoasa amanta a profesorului, iar Richard este un tanar englez prins in mrejele surorii gemene a Olannei. Cand trupele nigeriene se apropie, iar ei trebuie sa fuga pentru a-si salva viata, vointa si loialitatea le sunt puse la grea incercare. Epic, ambitios si cu o scriitura plina de maiestrie, Jumatatea galbena a Soarelui este un roman admirabil despre responsabilitatea morala, despre sfarsitul colonialismului, despre clase sociale si rase.

Colonelul Madu aparu in casa lui Kainene doua saptamani mai tarziu, aratand mult mai inalt acum din pricina ca slabise atat de tare; prin camasa alba i se vedeau claviculele.
Kainene scoase un tipat.
– Madu? Tu esti? O gi di ife a?
Richard nu-si dadu seama care se repezise primul spre celalalt, dar Kainene si Madu se imbratisau acum strans, iar Kainene ii mangaia bratele si chipul cu o tandrete care il facu pe Richard sa priveasca in alta parte. Se indrepta spre bar si turna un whisky pentru Madu si un gin pentru sine.
– Multumesc, Richard, spuse Madu, dar nu lua bautura, si Richard ramase acolo, tinand in maini doua pahare, pana cand se hotari sa-l puna pe unul jos.
Kainene se aseza pe o masuta in fata lui Madu.
– Am auzit ca ai fost impuscat in Kaduna, pe urma am auzit ca te-au ingropat de viu intr-o padure, pe urma ca ai scapat si pe urma ca erai intr-o inchisoare in Lagos.
Madu nu spuse nimic. Kainene il privea fix. Richard isi termina ginul si isi mai turna un pahar.
– Iti amintesti de prietenul meu Ibrahim? De la Sandhurst? intreba Madu in cele din urma.
Kainene dadu din cap.
– Ibrahim mi-a salvat viata. Mi-a spus despre puci chiar in dimineata respectiva. El nu era implicat direct, dar majoritatea lor – a ofiterilor din Nord – stiau ca avea sa se intample. M-a dus cu masina la casa varului lui, dar n-am inteles cu adevarat ce se petrece pana cand Ibrahim nu l-a rugat pe varul lui sa ma duca in curtea din spate, unde isi tine animalele domestice. Am dormit doua zile in poiata.
– Nu! Ekwuzina!
– Si stii ca au venit soldati sa ma caute in casa varului lui? Toata lumea stia cat eram de apropiati eu si Ibrahim, asa ca au banuit ca el ma ajutase sa scap. Dar n-au controlat cotetul de pasari. Madu facu o pauza, dand din cap si privind in departare. N-am avut habar cat de oribil miroase gainatul de gaina pana cand n-am dormit trei zile in el. In a treia zi, Ibrahim mi-a trimis niste caftane si ceva bani printr-un baiat si m-a rugat sa plec imediat. M-am imbracat ca un nomad fulani si am luat-o prin satele mai mici, pentru ca Ibrahim spusese ca artileristii organizasera blocaje pe toate drumurile mari din statul Kaduna. Am avut noroc sa dau peste un sofer de camion, un ibo din Ohafia, care m-a dus la Kafanchan. Acolo locuieste varul meu. Il stii pe Onunkwo, nu? Madu nu astepta ca ea sa raspunda. E sef de gara, si mi-a spus ca soldatii din Nord inchisesera podul Makurdi. Podul acela a devenit un mormant. Au controlat fiecare vehicul, au retinut trenurile de pasageri ore in sir, i-au impuscat pe toti soldatii ibo pe care i-au descoperit si i-au aruncat in apa. Multi soldati erau deghizati, dar i-au gasit dupa ghete.
– Cum? Kainene se apleca inainte.
– Ghete. Madu isi privi pantofii. Stii ca noi, soldatii, purtam ghete tot timpul, asa ca au cercetat picioarele tuturor barbatilor, si orice barbat ale carui picioare erau curate si cu piele neteda, nu crapata de armatan, a fost luat si impuscat. Le-au cautat si fruntile, ca sa vada urma chipielor, pentru ca deasupra pielea era mai deschisa. Madu clatina din cap. Onunkwo m-a sfatuit sa mai astept cateva zile. El credea ca n-o sa reusesc sa trec de pod, pentru ca aveau sa ma recunoasca, oricat de bine m-as fi deghizat. Asa ca am stat zece zile intr-un sat de langa Kafanchan. Onunkwo mi-a gasit diferite gazde. La el nu eram in siguranta. In fine, mi-a spus intr-o zi ca gasise un sofer, un om de treaba din Nnewi, care era de acord sa ma ascunda in cisterna cu apa a trenului sau de marfa. Omul mi-a dat un costum de pompier, si m-am urcat in cisterna. Apa imi venea pana la barbie. De fiecare data cand trenul se smucea, imi intra apa in nas. Cand am ajuns la pod, soldatii au cautat prin tot trenul. Am auzit pasi pe capacul cisternei si mi-am zis ca pana aici mi-a fost. Dar n-au deschis-o, si am trecut mai departe. Abia atunci am stiut ca ramasesem in viata si ca aveam sa supravietuiesc. M-am intors in Umunnachi si am gasit-o pe Adaobi imbracata in negru.
Kainene continua sa-l priveasca mult timp dupa ce el sfarsise de vorbit. In tacerea care se lasase, Richard se simti din nou stingherit, pentru ca nu stia exact cum ar trebui sa reactioneze, ce expresie sa ia.
– Soldatii ibo si soldatii din Nord nu mai pot locui in aceeasi cazarma dupa toate astea. E absolut imposibil, spuse colonelul Madu. Avea o lucire sticloasa in ochi. Si Gowon nu poate fi seful statului. Nu ni-l pot impune pe Gowon. Nu asa se fac lucrurile. Sunt altii mai in varsta decat el.
– Si acum ce ai sa faci? intreba Kainene.
Madu nu paru s-o fi auzit.
– Au murit atat de multi de-ai nostri, spuse el. Atat de multi barbati buni, de nadejde – Udodi, Iloputaife, Okunweze, Okafor -, si toti erau oameni care credeau in Nigeria, carora nu le pasa de ce etnie erai. Pana la urma, Udodi vorbea hausa mai bine decat ibo, si uite cum l-au macelarit. Madu se ridica si incepu sa masoare camera cu pasi mari. Problema a fost politica echilibrului etnic. Eu am facut parte din comisia care i-a spus generalului nostru comandant ca politica asta trebuia abandonata, ca ea nu facea decat sa provoace disensiuni, ca ar trebui sa inceteze a promova ofiteri din Nord care nu erau suficient de pregatiti. Dar comandantul a spus nu, comandantul nostru englez. Madu se rasuci si ii arunca o privire lui Richard.
– Am sa-l rog pe Ikejide sa-ti faca orezul acela care-ti place tie, spuse Kainene.
Madu dadu din umeri, tacut, si isi atinti privirea pe fereastra.
*
Ugwu puse masa pentru pranz.
– Gata, domnule, spuse el, desi stia ca stapanul nu avea sa se atinga de supa de okro (bame – n.tr.) si avea sa se plimbe in sus si-n jos prin sufragerie ascultand radioul dat la maxim, asa cum facuse de cand domnisoara Adebayo plecase, cam cu o ora in urma. Batuse atat de tare in usa de la intrare, incat Ugwu se temuse ca sticla se va crapa, si apoi, cand el ii deschisese, ea il impinsese si se napustise in casa, intreband:
– Unde ti-e stapanul? Unde e?
– Il chem, doamna, spusese Ugwu, dar domnisoara Adebayo se repezise inaintea lui in biroul stapanului. Ugwu o auzise spunand:
– Se intampla ceva in Nord, si gura i se uscase, pentru ca domnisoara Adebayo nu era o alarmista, si deci ceea ce se petrecea in Nord trebuia sa fie serios, iar Olanna se afla in Kano.
Inca de la a doua lovitura de stat, petrecuta cu cateva saptamani in urma, cand soldatii ibo fusesera ucisi, Ugwu se straduise sa inteleaga ce se intampla: citea ziarele mai atent, asculta mai indeaproape conversatiile stapanului cu invitatii sai. Discutiile lor nu se mai incheiau cu rasete prietenesti, si in sufragerie parea adesea sa domneasca o atmosfera de nesiguranta, de presimtire, ca si cum toti stiau ca ceva avea sa se intample, dar nu stiau ce. Nici unul dintre ei nu si-ar fi inchipuit vreodata ca avea sa se intample asa ceva, ca spicherul de la Radio Enugu avea sa anunte, in timp ce Ugwu netezea fata de masa: “Martori de la fata locului au confirmat ca pana la cinci sute de ibo au fost ucisi in Maiduguri.”
– Aberatii! striga stapanul. Ai auzit? Ai auzit ce a spus?
– Da, domnule, spuse Ugwu. Spera ca zgomotul sa n-o trezeasca pe Baby din somnul de dupa-amiaza.
– Imposibil! spuse stapanul.
– Domnule, e gata supa, spuse Ugwu.
– Cinci sute de oameni omorati. E o aberatie! Nu poate fi adevarat!
Ugwu duse farfuria in bucatarie si o puse in frigider. Ii venea rau de la mirosul condimentelor, ca si la vederea supei, a mancarii. Dar Baby avea sa se scoale curand, si trebuia sa-i pregateasca pranzul. Scoase un saculet cu cartofi din camara si se aseza la masa, atintindu-si privirea asupra ei, gandindu-se la Olanna care plecase cu doua zile in urma in Kano sa o aduca pe matusa Arize, cum parul impletit in codite ii intindea pielea pe frunte, facand-o sa para stralucitoare.
Baby intra in bucatarie.
– Ugwu.
– I tetago? Gata, te-ai trezit? spuse Ugwu si o imbratisa. Se intreba daca stapanul o vazuse trecand pe langa sufragerie. Ai vazut puisori in vis?
Baby rase, si gropitele din obraji i se adancira.
– Da!
– Ai vorbit cu ei?
– Da.
– Si ce ti-au spus?
Baby nu raspunse ca de obicei. Isi lua manutele de dupa gatul lui si se aseza pe vine pe podea.
– Unde e Mami Ola?
– Mami Ola se intoarce in curand. Ugwu examina lama cutitului. Acum ajuta-ma, te rog, sa curat cartofii. Pune toate cojile in cosul de gunoi, si, cand Mami Ola se intoarce, o sa-i spunem ca m-ai ajutat sa fac mancare.
Dupa ce Ugwu puse cartofii la fiert, ii facu baie, o dadu pe tot corpul cu pudra de talc Pears si ii aduse camasuta de noapte roz. Era cea care ii placea Olannei, cea despre care spunea ca o face pe Baby sa arate ca o papusa. Dar Baby zise:
– Vreau pijamaua, si Ugwu nu mai stiu care ii placea de fapt Olannei mai mult, camasuta de noapte sau pijamaua.
Se auzi un ciocanit in usa din fata. Stapanul iesi in fuga din cabinet. Ugwu se napusti la usa, apuca de maner si il tinu strans, ca sa fie sigur ca el o va deschide, desi stia ca nu are cum sa fie Olanna. Ea avea cheie.
– Obiozo? intreba stapanul, uitandu-se la unul din cei doi barbati care stateau in usa. Obiozo?
Cand Ugwu ii vazu pe barbatii aceia cu ochi goi si hainele manjite de noroi, stiu imediat ca trebuia s-o ia pe Baby de acolo, s-o apere. Ii duse mancarea in dormitor, o puse pe masuta ei de joaca si ii spuse ca putea sa se prefaca si sa spuna ca manca impreuna cu Jill din benzile desenate cu Jack si Jill care veneau impreuna cu ziarul Renaissance. El statu langa usa care dadea in coridor si trase cu ochiul in sufragerie. Unul dintre barbati vorbea, celalalt bea dintr-o sticla cu apa, ignorand paharul de pe masa.
– Am gasit un sofer de camion care s-a invoit sa ne duca, spuse cel care vorbea, si Ugwu isi dadu seama imediat ca era o ruda a stapanului; folosea dialectul de Abba, in care fiecare f suna ca un v.
– Ce s-a intamplat? intreba stapanul.
Barbatul puse sticla jos si spuse incet:
– Ne omoara ca pe muste. Intelegi? Ca pe muste.
– Am vazut prea multe, anyi afujugo anya, spuse Obiozo. Am vazut o familie intreaga, mama, tatal si trei copii, zacand pe drumul spre autogara. Pur si simplu zaceau acolo.
– Si despre Kano ce stiti? Ce se petrece in Kano? intreba stapanul.
– Acolo a inceput, spuse barbatul.
Obiozo vorbea, spunea ceva despre vulturi si cadavre aruncate in afara zidurilor orasului, dar Ugwu nu-l mai asculta. “Acolo a inceput” ii rasuna mai departe in cap. Nu voia sa curete camera de oaspeti si sa caute cearceafuri curate, si sa incalzeasca supa, si sa faca garri proaspat pentru ei. Voia ca barbatii acestia sa plece imediat. Sau, daca nu plecau, voia sa taca naibii din gura. Voia ca spicherii de la radio sa nu mai spuna nimic, dar ei nu-l ascultau. Repetara stirile despre asasinatele din Maiduguri pana cand lui Ugwu ii veni sa arunce aparatul pe fereastra, si a doua zi dupa-amiaza, dupa ce musafirii plecasera, o voce solemna la Radio Enugu relata ce vazusera martori oculari din Nord: profesori hacuiti in Zaria, o intreaga biserica de rit catolic din Sokoto incendiata, o femeie insarcinata din Kano cu burta despicata. Crainicul se opri. “Unii dintre oamenii nostri se intorc la locurile de bastina. Cei norocosi. Garile sunt pline de oameni. Daca aveti paine si ceai, facem un apel la dumneavoastra sa le duceti pasagerilor din gari. Sa-i ajutam pe semenii nostri aflati in nevoie.”
Stapanul sari de pe canapea.
– Du-te, Ugwu, spuse el. Ia niste paine si ceai si du-te la gara.
– Da, domnule, spuse Ugwu. Inainte sa prepare ceaiul, praji niste banane pentru pranzul lui Baby. Am pus masa lui Baby in cuptor, domnule, spuse el.
Nu era sigur ca stapanul il auzise si, in timp ce pleca, se temu ca Baby va ramane flamanda si ca stapanul n-avea sa stie ca bananele ei prajite erau in cuptor. Prefera sa-si faca griji despre asta pana ajunse la gara. Pe toata lungimea peronului erau intinse covorase si haine murdare, si pe ele se ghemuiau oameni, barbati, si femei, si copii, plangand, mancand paine si ingrijindu-si ranile. Prin multime se strecurau vanzatorii ambulanti cu tavile pe cap. Ugwu nu voia sa intre in labirintul acela de fiinte in zdrente, dar isi facu curaj si se apropie de un barbat care sedea pe pamant, cu o carpa patata cu rosu infasurata in jurul capului. Peste tot bazaiau muste.
– Vreti putina paine? intreba Ugwu.
– Da, baiete. Dalu. Multumesc.
Ugwu nu se uita sa vada cat de adanca era rana de cutit pe care o avea la cap. Ii turna ceai si ii intinse painea. Maine n-avea sa-si aminteasca de omul acesta pentru ca nu voia sa-si aminteasca.
– Vreti putina paine? intreba el pe un alt barbat din apropiere, care sedea incovoiat. I choro paine?
Omul se intoarse. Ugwu se dadu inapoi si aproape ca scapa sticla din mana. Barbatul nu avea ochiul drept, in locul lui era numai o scobitura sangeranda.
– Soldatii ne-au salvat, povestea cel dintai, ca si cum simtise ca trebuia sa-si spuna povestea in schimbul painii pe care acum o muia in ceai. Ne-au spus sa fugim in cazarma. Nenorocitii aia ne fugareau ca pe vite, dar, dupa ce am intrat in cazarma, am fost in siguranta.
In gara trase un tren ce scartaia din toate incheieturile, atat de ticsit, incat cativa oameni calatorisera la exteriorul vagoanelor, tinandu-se de bare. Ugwu se uita cum pasagerii obositi, prafuiti si insangerati se dadeau jos, dar nu se repezi sa-i ajute. Nu putea suporta gandul ca Olanna era unul dintre calatorii aceia invalizi, invinsi. Pe de alta parte, nu putea suporta gandul ca nu era printre ei, ca se afla inca in urma, undeva in Nord. Privi pana cand trenul se goli. Olanna nu era acolo. Ugwu ii dadu painea ramasa barbatului cu un singur ochi, apoi se intoarse si o lua la fuga. Nu se opri pana nu ajunse la strada Odim si trecu de tufisul cu flori albe.
*
Olanna sedea pe terasa casei lui Mohammed, band lapte rece de orez, razand incantata de senzatia delicioasa pe care i-o dadea pe gat in timp ce inghitea, de dulceata lipicioasa de pe buzele ei, cand portarul se ivi in incapere si ceru permisiunea sa-i vorbeasca lui Mohammed.
Mohammed iesi si se intoarse cateva clipe mai tarziu, tinand in mana ceva ce semana cu o foaie volanta.
– E o revolta, spuse el.
– Studentii, nu? intreba Olanna.
– Cred ca e ceva religios. Trebuie sa pleci imediat. Ochii lui ii evitau privirea.
– Mohammed, linisteste-te.
– Sule zice ca oamenii baricadeaza drumurile si ii cauta pe necredinciosi. Vino, hai.
El se indrepta deja spre intrarea in casa. Olanna il urma. Mohammed isi facea prea multe griji, serios. La urma urmei, studentii musulmani demonstrau tot timpul in legatura cu una sau alta si ii hartuiau pe cei imbracati in stil occidental, dar intotdeauna se dispersau destul de repede.
Mohammed intra intr-o camera si veni de acolo cu o esarfa lunga.
– Poarta asta, ca sa nu iesi in evidenta, spuse el.
Olanna si-o puse peste cap si si-o infasura in jurul gatului.
– Arat ca o musulmana adevarata, glumi ea.
Dar Mohammed abia daca zambea.
– Hai sa mergem. Stiu eu o scurtatura pana la gara.
– La gara? Eu si Arize plecam abia maine, Mohammed, spuse Olanna. Aproape alerga ca sa tina pasul cu el. Ma intorc la casa unchiului in Sabon Gari.
– Olanna. Mohammed porni masina, care se smuci. Sabon Gari e un loc periculos.
– Ce vrei sa spui? Olanna trase de esarfa; broderia de la colturi o zgaria pe gat.
– Sule spunea ca sunt bine organizati.
Olanna se holba la el, inspaimantata deodata de expresia lui inspaimantata.
– Mohammed?
Vocea lui era joasa.
– A spus ca Bulevardul Aeroportului e presarat cu trupuri de ibo.
Olanna intelese, atunci, ca nu era vorba de o simpla demonstratie a studentilor evlaviosi. Frica o gatui. Isi impreuna palmele.
– Te rog, hai sa le luam si pe rudele mele mai intai, spuse ea. Te rog.
Mohammed se indrepta spre Sabon Gari. Pe langa ei trecu un autobuz galben, prafuit; arata ca unul dintre acelea pe care le foloseau politicienii in timpul campaniilor prin zonele rurale pentru a imparti orez si bani taranilor. Un barbat atarna de usa in afara, cu un megafon lipit de buze, din care rasunau, taraganat, cuvinte ca: ?Ibo trebuie sa plece. Necredinciosii trebuie sa plece. Ibo trebuie sa plece.? Mohammed intinse mana, o stranse pe a Olannei si o tinu astfel cat timp trecura pe langa un grup de barbati tineri de pe marginea drumului, care intonau Araba, araba! Incetini si claxona de cateva ori in semn de solidaritate; ei le facura cu mana, si el accelera din nou.
In Sabon Gari, prima strada era pustie. Olanna vazu fumul ridicandu-se in umbre inalte, cenusii, apoi simti mirosul de ars.
– Stai aici, spuse Mohammed in timp ce oprea masina langa curtea unchiului Mbaezi. Ea il privi cum iese in fuga din automobil. Strada arata ciudat, neobisnuit; poarta de la intrare era rupta, trantita la pamant. Apoi Olanna observa chioscul matusii Ifeka – sau ce mai ramasese din el: aschii de lemn, pachete de alune imprastiate pe pamant. Deschise usa si iesi din masina. O clipa isi tinu rasuflarea, pentru ca era cumplit de cald, iar lumina focului, orbitoare – flacarile se involburau deasupra acoperisului, cenusa si scrumul pluteau in aer -, apoi o lua la fuga spre casa. Se opri cand vazu trupurile. Unchiul Mbaezi zacea cu fata in jos, intr-o pozitie nefiresc de rasucita, cu picioarele raschirate. Din taietura larg deschisa de la ceafa ii iesea ceva albicios, de culoarea untului. Matusa Ifeka era intinsa pe terasa. Pe corpul ei gol se vedeau numeroase rani mai mici, presarate pe maini si pe picoare ca urmele unor buze usor intredeschise.
Olanna simti cum o cuprinde o senzatie apoasa de greata, care i se raspandi apoi in tot corpul, pana nu-si mai simti picioarele. Mohammed o tragea, o tara, ii strangea dureros bratul. Dar ea nu putea pleca fara Arize. Arize putea sa nasca in orice moment. Trebuia s-o duca undeva unde o putea vedea un doctor.
– Arize, spuse ea. Trebuie sa vina.
Fumul se ingrosa in jurul ei, asa ca Olanna nu-si dadu seama daca grupul de barbati care intrase in curte erau oameni in carne si oase sau doar pale de fum pana nu vazu taisurile metalice ale topoarelor si satarelor sclipind si caftanele insangerate care le fluturau in jurul picioarelor.
Mohammed o impinse in masina, ocoli portbagajul si intra si el.
– Tine-ti fata in jos, spuse el.
– Am rapus toata familia. Asa a fost voia lui Allah! striga unul dintre barbati in hausa. Omul i se paru Olannei cunoscut. Era Abdulmalik. Impinse cu piciorul un trup de pe jos, si abia atunci Olanna observa cate corpuri zaceau acolo, ca niste papusi de carpa.
– Cine sunteti? intreba un altul, oprindu-se in fata masinii.
Mohammed deschise portiera din dreptul lui, cu motorul pornit, si spuse ceva in hausa, rapid, pe un ton persuasiv. Omul se dadu la o parte. Olanna se intoarse sa se uite mai bine, sa se convinga daca fusese intr-adevar Abdulmalik.
– Nu ridica ochii! spuse Mohammed. Trecu razant pe langa un arbore kuka; unul dintre fructele mari cazuse din copac, si Olanna il auzi strivindu-se, zemos, sub roata masinii. Isi lasa capul mai jos. Era intr-adevar Abdulmalik. Tocmai daduse cu piciorul intr-un alt corp de pe jos, un trup fara cap al unei femei, si pasise peste el, pusese intai un picior, apoi pe celalalt, desi avea loc destul sa fi trecut pe langa el.
– Allah nu permite asa ceva, spuse Mohammed. Tremura din tot corpul. Allah n-o sa-i ierte. N-o sa-i ierte nici pe oamenii care i-au indemnat sa faca asa ceva. Allah n-o sa ierte asa ceva niciodata.
*
Olanna sedea pe podeaua trenului cu genunchii la piept, inghesuita din toate partile de corpuri calde si asudate. Pe laturile trenului erau oameni legati cu curele de vagoane, altii stateau pe trepte, tinandu-se de bare. Auzi strigate inabusite cand un barbat cazu dintr-un vagon. Trenul era o adunatura de fiare care abia se tineau la un loc, saltand de parca sinele ar fi fost presarate cu musuroaie, si, de fiecare data cand se zguduia, Olanna era azvarlita inspre femeia care sedea langa ea, inspre ceva ce femeia tinea in poala, un vas mare ca un ciubar. Rochia femeii era plina de pete neregulate care pareau a fi de sange, dar Olanna nu-si dadea seama prea bine. Ochii ii ardeau – ca si cand ar fi fost impregnati cu un amestec de ardei iute si nisip, care-i intepa si ii ardea pleoapele. Era un chin sa clipeasca, sa-i inchida, sa-i tina deschisi. Ar fi vrut sa si-i smulga din orbite. Isi uda degetele cu saliva si-i freca. Facea uneori asa cand Baby se zgaria. ?Mami Ola!? se vaita Baby, ridicand mana sau piciorul vinovat, si Olanna isi baga un deget in gura si il trecea peste zgarietura. Dar acum saliva nu facea decat sa-i intensifice arsura.
Un barbat tanar din fata ei tipa si-si puse mainile pe cap. Trenul se smuci, si Olanna se lovi din nou de vasul acela mare; ii placea rezilienta lemnului. Intinse ezitant mana si mangaie usor liniile intretaiate zgariate in corpul ciubarului. Inchise ochii, pentru ca asa o ardeau mai putin, si ii tinu inchisi ore intregi, cu mana odihnindu-se pe vasul de lemn, pana cand cineva striga in ibo:
– Anyi agafeela! Am trecut fluviul Niger! Suntem acasa!
Ceva lichid – urina – se imprastie pe podeaua trenului. Olanna isi simti rochia imbibandu-se, rece, sub ea. Femeia cu vasul de lemn o inghionti, apoi facu semn mai multor oameni din apropiere.
– Bianu, veniti, spuse ea. Veniti si uitati-va. Deschise vasul. Uitati-va, repeta.
Olanna privi inauntrul vasului. Vazu capul fetitei, cu pielea cenusie, cu parul impletit in codite, cu ochii albi si gura deschisa. Se uita fix la ea cateva momente si apoi isi feri privirea. Cineva tipa.
Femeia puse capacul la loc.
– Mi-a luat atata timp sa-i impletesc coditele astea. Avea un par asa de des.
Din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura RAO. Traducere de Justina Bandol