Cand o sa cadem de acord ca orice eveniment, fie el cat de minuscul, al vietii cotidiene se poate transforma in “declansator de nebunie”, atunci poate vom reusi sa citim volume de poezie cum este cel al lui Sebastian Sifft* utilizand acelasi cod cu poetul. Pana atunci, insa, in lipsa corelativului obiectiv pe care il teoretiza T.S. Eliot, secventele innebunitoare ale cartii raman asa doar pentru autorul lor.
“Astazi o luam de la capat: m-am nascut la ora 1 fix si-am patat/ cu samanta mea cearsaful spitalului – deasupra-mi, o claie de/ femei m-alaptau zgomotos/ (eu goleam ca un capcaun paharul porilor ei)/ pe blocul inalt ce-l vedeam pe fereastra am sadit amandoi chilotei/ de carton – ramasi goi am numit-o mireasa/ ea mi-a spus c-ar putea locui intr-o gura de om”…
Nascuta din coapsa unui suprarealism “radical”, oarecum steril, poezia lui Sifft respinge total instrumentele necesare unei arte, se refugiaza ca o salbaticiune in pestera furiilor, de unde-si trimite urletele asupra satului. E o poezie care nu te lasa sa-i intrevezi nici macar inteligenta, care te respinge din canalul comunicarii, care incearca din toate puterile sa-si afiseze o masca salbatica. Ar mai fi, pe alaturi, si aerul pe care-l degaja aceste versuri, de superioritate asumata, superioritate garantata de prezenta unei furor divine, ce scuteste eul poetic de cea mai elementara “plecare a capului” inspre lector: “mototolind si falsificand/ spaima curtezana – umbra iti harsaie incet mocheta/ te tarasti in gol pana incepi sa iti mirosi curul/ iti intorci strain spatele/ te privesti – muschii se rup/ te privesti – pana la incandescenta/ te privesti – iata! – vertical se reproduce lihnita furia”.
Nu sustin ca nebunia, starea de “a fi in afara”, nu poate fi izvor pentru o poezie de calitate, dar bolboroselile sibilei (unul dintre poemele ciclului se intituleaza “O sibila, doua sibile”) aveau la indemana un preot, un interpret, iar cel ce asculta era mai mereu drogat sau beat. Luciditatea, cea care cauta alinare in armonie, in eufonie, in… muzica, va respinge instinctiv scrasnelile sibilei furioase.
Poezia sfideaza logica, ea traieste in imperiul volutelor, al arabescului infinit, unde increngaturile au capturat si asfixiaza acum mici monstri; ea trebuie totusi sa te traga in jungla aceasta carnivora. Poemele lui Sifft (te) resping, nici macar nu te ingrozesc, nu te fac partas la chinul care le-a izvorat: “k de la kristos k de la kurva k&kum ai trada nisipurile scrii iar el/ se uita la tine ku aerul libertinului kare a citit toate kartile & plange/ peste litere retusand pe alocuri istoria de kare avem nevoie k de/ kristos k de kurve – lumea kutreiera kukuraj kauta// viktorie!/ viktorie! K de la kristos k de la kurva k de la persoana intai la/ persoana a doua”…
Recunosc ca, datorita profilului acestei rubrici, am incercat sa arunc punti peste haul care ma desparte de aceste versuri, recunosc iarasi ca n-am reusit sa le prind in solul alunecos sifftian si cred ca, in ciuda varstei mele si a adoratiei pentru multiplele manifestari ale modernismului, ma aflu in postura unui retrograd. Asta e! Cred ca lipsa unei luciditati cladite pe fundatia culturii poetice ar fi un teren propice pentru a gusta aceste poeme. E k & kum ai declara bolboroselile unui “puer” gangav imbinarea perfecta dintre apolinic si dionisiac: nebunia e o tragedie, dar una personala. Daca vrei s-o comunici, trebuie sa recurgi la compromis. Cel putin la unul lingvistic…
*) Sebastian Sifft, Smintirea, Editura Vinea, 2004, 126 pagini