Aici se sfârșesc amintirile mele din anii cât am lucrat în armată. În mod sigur ar mai fi fost și altele de amintit și povestit, dar memoria mea, subiectivă și capricioasă ca orice memorie, le-a ales pe acestea. Însă vestea bună este aceea că poveștile se vor relua în volum: Consiliul editorial al editurii Cartea românească a aprobat publicarea acestor amintiri, care vor apărea în luna martie a.c. Iată și coperta cărții anunțată pe site-ul editurii (vezi foto). Volumul va conține nu doar toate textele (doar puțin retușate) din episoadele acestui serial, dar și câteva dintre fotografiile făcute de mine ci și de prietenii mei fotografi de la Trustul de presă al armatei, Eugen Mihai, Cătălin Ovreiu și Petrică Mihalache.
Emoția mea legată de publicarea acestui volum este cu atât mai mare cu cât mult timp nu am crezut că poveștile mele din armată ar avea vreo relevanță publicistică, pentru că viața mea în uniformă nu a cunoscut nici fapte memorabile, nici acte de eroism și nici vreo implicare serioasă în evenimente istorice. Apoi, pornind de la vorba unor buni prieteni și răsfoindu-mi albumele cu fotografii, agendele cu însemnări, am simțit o irepresibilă nevoie de a depune mărturie asupra celor trăite îmbrăcat fiind în acele haine kaki care nu mi-au aparținut niciodată. Pe bune, fără cosmetizări și festivisme, fără sintagme de lemn, fără inevitabila autocenzură, purtată adesea inconștient și care mă sufocase în anii cât am fost ofițer activ și relativ disciplinat. Astfel am început să scriu, apelând cât am putut de des la umor, dar ferindu-mă să alunec în bășcălie.
Există în armată – instituția din care am făcut parte vreme de peste 22 de ani – nu puțini oameni de bine și de onoare, competenți și onești, care supraviețuiesc pe funcții oarecare în marea masă de militari, care, în realitate, nu sunt ceea ce cu emfază se pretind a fi, adică niște profesioniști, principiali și patrioți altruiști. Deoarece nu am vrut să fac de ocară armata în ansamblu, am scris despre situații punctuale concrete, fără a da nume și date foarte precise, gândind că acestea nu ar avea o semnificație prea mare pentru publicul larg, care trebuie să-și construiască singur propria concluzie. În acest fel, poate că unii cititori (îndeobște militari) vor recunoaște personaje știute, în timp ce pentru alții (civili) vor fi doar descrieri simbolice ale unor întâmplări strict autentice. Sunt perfect conștient de faptul că în mod cert există multe alte fapte, oameni, locuri mai semnificative decât cele povestite de mine, care ar putea susține sau contrazice cuvintele mele. În fond, este vorba despre memoriile mele, inevitabil subiective, și nu despre judecăți de valoare absolute, cu caracter de generalitate. Am pus pe hârtie acele lucruri care mi-au rămas mie în minte și care îndeobște nu apar în relatările curente despre armată și nici nu au vreo șansă să apară în presa militară, fiind evitate conștient în retorica oficială pentru a nu afecta moralul trupelor, prestanța instituției și coeficientul ei de încredere. Am scris despre personaje și lucruri neplăcute sau deranjante, poate oripilante pentru cei obișnuiți doar cu discursul eroic-laudativ, patriotard, convins fiind că o instituție sau un întreg colectiv de oameni este cu atât mai puternic, cu cât are tăria de a-și asuma și pe cele rele, la fel cum se fălește cu cele bune.
Detașat fiind acum de toate cele militare (reflexe, prejudecăți, mentalități, obediențe, autocenzuri, pudori cazone), îmi dau seama că nici eu nu am fost mai bun atunci decât majoritatea celor despre care am scris acum; am fost și eu la fel ca toți ceilalți ce purtau aceeași uniformă, poate uneori mai rebel sau mai naiv, dar în general am stat cuminte în rând, înghițindu-mi conștiința și revoltele interioare în momentul când încasam solda lunară și primeam certitudinea relativ comodă a zilei de mâine. Foarte adesea, pe timpul cât am fost ofițer activ, am simțit nevoia să spun cu glas tare acele lucruri îndeobște doar șoptite la un pahar de vorbă, dar tocmai acea uniformă despre care spuneam că nu-mi aparține mă împiedica să fac acest lucru. De multe ori, luat de valul unui entuziasm jurnalistic demn de o cauză mai bună, chiar eu am scris sau am afișat secvențe triumfalist-glorioase despre armată și oamenii ei, fugărindu-le sub preș pe cele jenante, sub scuza servirii unui scop nobil (intrarea în NATO, de exemplu). De aceea, aceste amintiri pot fi interpretate și ca o auto-curățire asumată și necesară de minciuna și festivismele exacerbate în care am trăit și lucrat atâția ani.
Nu am scris aceste memorii doar de dragul de a fi scrise, ci mai ales pentru a fi citite. Mi-aș dori ca aceste rânduri să fie citite în primul rând de militari, mai tineri sau în rezervă, cu grade mai mari sau mai mici, fie și numai pentru a arunca astfel o privire asupra acelei armate care, din anumite unghiuri, s-ar putea să coincidă cu a lor. Abia apoi mi-aș dori ca această carte să fie citită de “țivili”, cei pentru care armata este doar misterul care se întinde dincolo de punctul de control la intrarea în cazarmă. Fotografiile adunate de-o viață și pe care le-am inserat în text depun și ele propria mărturie, contribuind la reconstituirea atmosferei acelor timpuri și locuri. În fine, mi-aș dori ca și alți foști camarazi de-ai mei să facă, și ei, ceea ce am încercat eu: să arunce o privire lucidă asupra propriului trecut, astfel încât acesta să poată fi lăsat mărturie și învățătură celor ce sunt sau vor fi în continuare purtători de uniformă kaki.