A fost o mare agitație. Partidele se agitau în Parlament pro sau contra trimiterii urgente de trupe în Albania, de fapt pro sau contra aderării la NATO. Militarii se agitau să selecteze oamenii, să strângă tehnica necesară, să facă planurile de operații. Presa revărsa imagini și informații despre o țară care intrase brusc în anarhie totală, cu armată, poliție, justiție, primari, funcționari etc. dizolvați peste noapte într-un haos dominat de bande mafiote înarmate ce devalizaseră armamentul portabil din fostele cazărmi ale armatei. Cu alte cuvinte, era o agitație și un sentiment de risc maxim al misiunii, pe care l-a împărtășit toată lumea până ce detașamentul Sf. Gheorghe s-a întors acasă.
Aflat la început de mandat, președintele Constantinescu și-a impus punctul de vedere privind “România ca furnizor de securitate, nu doar consumator de securitate europeană”, cu alte cuvinte să aducă un argument concret, dacă voia să aibă o șansă spre a primi invitația de aderare la NATO pe ultima sută de metri înaintea summit-ului de la Madrid ce urma să se desfășoare la începutul lui iulie. Acel argument concret au fost cei 400 de militari și tehnica aferentă constituiți într-un detașament de infanterie botezat ROMDET Sf. Gheorghe, chiar de 23 aprilie 1997, ce urma să plece în Albania, în misiunea Alba, inițiată de OSCE și încredințată Italiei spre comandă și coordonare.
Eu am avut doar 30 de secunde de reflecție dacă accept sau nu să plec în misiune ca ofițer de presă al detașamentului, în timp ce șeful meu, colonelul Pricină, era “pe scurt” (rețeaua telefonică securizată a MApN) cu șefii din minister, și am acceptat. Era o șansă reală de a face ceva serios ca jurnalist militar, nu doar festivisme și jocuri demonstrative. Dar toată plecarea în misiune a însemnat numai festivisme și jocuri demonstrative de ochii presei, în scop politic: ceremonie de trecere prezidențială în revistă, sfințire drapel și trupe, discursuri, masă de post politico-militară în cazarmă, presă buluc, declarații, fotografii, familii de oșteni. Presă grămadă: toate televiziunile, radiourile și ziarele naționale, plus Mediafax, Reuters, National Geografic, WTN și câți or mai fi fost.
Toate acestea s-au petrecut pe 23 aprilie 1997, pe șoseaua Olteniței din București, în curtea Batalionului 2 infanterie “Călugăreni”, cel care asigura efectivele detașamentului, împreună cu oltenii din Craiova de la Batalionul 26 infanterie “Neagoe Basarab” (viitorii “Scorpioni roșii”) și între care a existat pe tot timpul misiunii o aprigă confruntare de orgolii. Spre deosebire de precedentele plecări în misiune internaționale în străinătate ale militarilor români (ce nu fuseseră onorate de prezența lui Ion Iliescu în Somalia în 1993, în Angola în 1995, în Bosnia în 1996), de data aceasta venea Președintele în persoană și toată lumea militară era sincer emoționată și onorată de a fi băgată în seamă la cel mai înalt nivel. Pentru moralul militarilor asta chiar însemna foarte mult (“E de-al nostru acum”, “A vorbit pe limba noastră”, “A refuzat umbrela la trecerea în revistă, deși ploua”, “Iliescu ne-a sfidat că era cu garda după el”), la fel ca și cei 40 de dolari pe zi ofițerii și 30 dolari subofițerii și sergenții (mai mult cu 10 dolari decât cei ce plecau în Bosnia, în SFOR, deoarece se considera că Albania era mai periculoasă) pe care urmau să-i primească pe durata misiunii. Pentru comandantul detașamentului, colonelul Ioan Sorin, unul dintre puținii colonei cu adevărat falnici și arătoși din armata română, cel mai mult a însemnat masa de post pascal (ciorbă de ștevie, piure de fasole, sarmale fără carne) pe care a luat-o doar cu președintele Emil Constantinescu și unde acesta i-a spus să facă orice, dar să vină cu toți oamenii întregi, acasă. Fără victime sau răniți, de niciun fel. Erau în joc mari presiuni politice interne și toate acestea au apăsat asupra lui Ioan Sorin în condițiile speciale a ceea ce avea să se întâmple în Albania.
Până să plecăm, era să cad victimă secretomaniei de sorginte comunistoidă ce bântuia încă prin birourile marilor șefi din Statul Major General: unui general i s-a părut că eu, în calitate de ofițer de presă, aș fi dezvăluit jurnaliștilor nu știu ce secrete privind transportul trupelor și tehnicii cu trenul de la București la Constanța, unde urma să ne îmbarcăm spre un ferryboat spre Albania și, în consecință, a cerut schimbarea mea din funcție, plus o pedeapsă. Norocul meu a fost spiritul justițiar de ardelean mândru al colonelului Ioan Chiciudean, șeful Direcției de relații publice, care a făcut rost de la Doru Dragomir (pe vremea aceea încă la “Evenimentul Zilei”) de caseta audio cu ce spusesem eu și, astfel, cazul a fost închis. Ca o ironie a sorții, în urmă cu douăzeci de ani, același individ, pe vremea când era căpitan, iar eu, militar în termen redus, mă prinsese citind în postul de pază de la porcăria regimentului, “Iluzii pierdute” de Balzac: pe bună dreptate, mi-a dat zece zile de arest, degradare de la caporal la soldat și (ceea ce a fost cel mai grav pentru mine, deoarece era cu doar cincizeci de zile înainte de liberare) m-a ras în cap, pentru încălcare de consemn și neglijență în serviciu de gardă. La aproape zece ani după misiunea în Albania, aveam să-l revăd cu o milă amestecată cu dezgust pe jalnicul general, ajuns în penibilul stadiu de legumă alcoolică, dar cu trei stele pe umăr, bolborosind câteva cuvinte la trecerea sa în rezervă. Nu merită să-i dau numele.