Am debarcat în portul albanez Durres pe 4 mai 1997, ne aflam în Duminica Tomii, cu drapelul în frunte, pentru că era, nu-i așa?, o misiune de imagine, să ne vadă lumea și astfel să fim primiți în NATO, ca băieți buni, pe lângă premianții deja calificați la integrare, ungurii, polonezii și cehii. Și ne-au filmat, atât televiziunea albaneză, cât și o combat camera italiană. Nimeni însă nu s-a întrebat cum de era pericolul atât de mare în Albania, încât atașatul nostru militar la Tirana ne-a întâmpinat la pantof, cravată și pantalon cu dungă, în timp ce noi eram toți la cască, vestă și bocanc, cu pistolul la centură (fără gloanțe).
Sunt câteva clișee puternice de imagine care mi-au rămas din drumul de la Durres unde am debarcat, la Gjirokaster, localitatea din sudul Albaniei unde urma să fim dislocați: mulțimea incredibilă a cazematelor de beton, furnicarul de Mercedesuri de pe șosele și faptul că am plecat fără muniție la noi în cea mai periculoasă zonă a țării aflată în afara controlului Forței Multinaționale. Am plecat așadar a doua zi în zori cu detașamentul precursor ce deschidea calea grosului trupelor, tehnicii și materialelor: doar 70 de militari în 12 autovehicole, cu un transportor blindat de geniu în față, cu comandantul în frunte, dar, cum spuneam, fără un cartuș la noi, deoarece accesul la containerele cu muniție rămăsese blocat pe puntea vasului de alte containere. “Ce facem dom’ maior? I’auziți cum trag ăia… și noi… cu pușca goală!” mă întrebau sergenții care trebuiau, teoretic, să asigure protecția convoiului pe drum. “Bă! Vă faceți ca și cum ați avea glonț pe țeavă, și-n rest… Doamne ajută!” Și ne-a ajutat.
Vrând să nu pierd niciun detaliu al peisajului, mă minunam și eu și ceilalți de puzderia de cazemate de beton, ca niște igloo-uri, ce erau dispuse pe mai multe rânduri în zona litoralului Adriaticii, printre palmieri și plajele însorite. Am aflat apoi că fostul dictator comunist Enver Hoxha construise vreo 960.000 la 3 milioane de locuitori ca să se poată apăra de o invazie imperialistă din partea Italiei la vest și Greciei la sud. Cât de multe și solide erau cazematele, pe atât de puține, prăpădite și mizere erau blocurile de 4-5 etaje pe care le zăream prin localități. Toate însă erau împodobite cu antene parabolice de televiziune și erau înconjurate de case și mai sărăcăcioase, cu grădina plină de gunoaie. Poate tocmai de aceea săreau în ochi terasele de cafenele sau baruri, moderne, elegante și ticsite de bărbați care fumau de zor și ne priveau cu interes. Doar copiii ne făceau cu mâna. În acest timp, mândra noastră coloană militară era constant depășită în viteză de Mercedesuri și BMW-uri prăfuite, unele puțin bușite, toate grăbite. Probabil că povestea cu Mercedesurile în goană pe șosele este o trăsătură specific națională albaneză, deoarece aveam s-o regăsesc întocmai peste doar cinci ani în Kosovo.
Apropo de viteză. Rușine mare am pățit și la dus și la întors cu tehnica noastră motorizată care, deoarece era nouă (de la ștoc cum spuneau militarii), nu fusese rodată, toată cauciucăraia, racordurile, garniturile erau îmbătrânite și au cedat, așa încât mult vestitele noastre TAB-uri și autospeciale, camioane și ARO-uri s-au înșirat succesiv, în pană, pe zeci de kilometri, ajungând să se tracteze cu chiu cu vai una pe alta. Asta s-a întâmplat și la dus și la întors din Gjirokaster. “Oare ce-or fi zis în mintea lor albanezii ăia prăpădiți de pe marginea drumului despre militarii aștia care veniseră din România să facă ordine și pace la ei în țară, dar li se opreau mașinile-n drum?”, se întreba prietenul Eugen Lungu, un maior cu un enorm simț al ridicolului și al umorului. În plus, ne mai filmase și o echipă a televiziunii grecești “Ant 1”, dar nu am aflat niciodată comentariul.
Cu chiu cu vai, am ajuns pe înserat în Gjirokaster. Urma să ne instalăm tabăra în cazarma unei foste divizii de artilerie albaneză ce se autodizolvase brusc după revolta anti-Berisha din februarie: după ce și-au primit soldele restante, toți militarii au devalizat depozitele de armament portabil și muniție și s-au răspândit prin țară, unii au fugit în Italia sau în Germania. Clădirile aveau un singur etaj, zidurile extrem de groase (excelente pentru păstrarea răcorii în lunile caniculare de vară), nu aveau apă curentă sau canalizare, întreg mobilierul fusese furat, până și tocurile la geamuri, ușile dispăruseră.
După ce a fost organizată garda de noapte (evident tot fără muniție), fiecare și-a amenajat cum a putut un culcuș prin mașinile cu care veniserăm. Din oraș, din “Cetatea de piatră” cum era numit Gjirokaster, se auzeau rafale lungi de arme automate, iar trasoarele brăzdau neîncetat cerul. Bănuiam că era vorba despre lupte între bandele rivale. “Să-i rugăm frumos să ne dea și nouă o ladă, două de muniție, așa de poftă, și mâine le-o dăm înapoi”, a glumit dulce-amar locotenentul-colonel Dumitru, care răspundea de securitatea detașamentului.
A doua zi, în lumina dimineții, după ce ne-am bărbierit cu apă minerală în cană și ne-am șters cu batistele în oglinzile retrovizoare, am constat cu stupoare că în seara precedentă călcasem printre rahați canini și umani, dar și printre focoase și capse abandonate pe jos, prin pietriș, de foștii locatari, militarii albanezi, astăzi aliații noștri din NATO.