E ușor să dai vina pe presă care, păcătoasa de ea, este mereu în căutare de senzațional și scandal, și de aceea denaturează, exagerează și scoate faptele și vorbele din contextul lor pașnic și cumsecade. În schimb, militarii cei imparțiali niciodată nu recunosc că țânțarul devine armăsar tocmai ca urmare a propriilor declarații confuze, contradictorii, vagi, igienizate până la sterilitate.

Cam așa au stat lucrurile și cu numeroasele incidente petrecute în Albania în răstimpul celor două luni și jumătate cât a acționat ROMDET “Sf. Gheorghe” în operațiunea Alba, ajunse apoi pe prima pagină a ziarelor dâmbovițene. Unele doar, căci despre cel din primele zile după sosire de la Sarande am scris atunci în Obervatorul militar doar o variantă “igienizată de pericole”, deși lucrurile au fost pe muchie de cuțit. Pe scurt, o bună parte din statul major al detașamentului, în frunte cu comandantul, era să fie luat ostatec de un grup de mafioți/revoluționari anti-Berisha, drogați, agresivi și evident înarmați, care au dat năvala în localul unde primarul orașului rămas fără primărie ne invitase să stăm de vorbă. Doar stăpânirea de sine a comandantului a salvat situația: doar cu translatorul nostru de albaneză – tânărul student Mihai Boeru – Ioan Sorin i-a invitat pe “macho-revoluționari” la o masă separată să discute, reușind să-i liniștească că nu avea de gând să interfereze nicicum în politica locală. A fost singura dată când am avut pistolul mitralieră la ceafă, și, indiferent ce se vede prin filme, în acele clipe nu-ți mai arde de nimic altceva decât de viața ta.

După nu foarte multă vreme, la doar 15 km de tabăra noastră, lângă orașul Tepelene, s-a produs o explozie la un depozit de muniție al armatei albaneze datorită proastei mânuiri și stivuiri. Corespondentul local al Reuters – un albanez, cam foarte simplu și la vorbă și la port – și-a imaginat el că musai trebuie să fie victime printre militarii români dat fiind că tot se aflau în apropiere și a dat știrea ca atare. Urmarea a fost că la ministerul apărării București aproape că s-a decretat starea de urgență (“Doar a spus Reuters că sunt victime, nu?”), redacțiile au înroșit firul telefonic cu central de transmisiuni din Gjirokaster, iar eu a trebuit să repet în neștire că sanitara și autospeciala noastră de protecție civilă ajunseseră la locul accidentului abia la două ore după explozie. Nu pot descrie combinația mirosurilor dulceag-înțepătoare de carne arsă, fier încins și pulbere neagră, dar nici covorul de focoase, obuze de 122 și proiectile de 14,5, explodate sau nu, pe care le-am fotografiat conștiincios și inconștient de imprudent (la fel ca și incidentul din Sarande), dar filmele s-au pierdut pe undeva, în drum spre țară.

Abia după mai mult de o luna aveam să-mi dau seama că fiecare centru de influență din structura Ministerului Apărării (intelligence-ul, contraspionajul, șeful SMG, șefii mai mici din SMG, presa militară etc) avea pe cineva în cadrul ROMDET care le trimitea (oare pe ce canale?) propria variantă asupra evenimentelor, așa încât în situațiile de criză, fiecare șef se bătea în piept cu adevărul lui. Și totuși, nu toate întâmplările mai fierbinți au ajuns acasă. Doar unii șefi au știut de TAB-ul căzut într-o râpă adâncă (nu era de mirare pe drumurile imposibile din munții Albaniei) care putea să ducă la sfârșitul întregului echipaj. Tot așa nicăieri nu s-au spus amănuntele (doar povești șoptite) incidentului din 18 iunie 1997, în care unul din grupurile de observatori OSCE trimiși la alegerile generale din 29 iunie au cerut într-o seară, prin stație, intervenția urgentă a ROMDET deoarece ar fi fost amenințați de localnicii din Gjirokaster. După ce au fost aduși cu TAB-urile în tabără, a fost evident că cel puțin translatoarea lor albaneză și șeful elvețian erau… beți turtă, restul doar supraexcitați, ceea ce a provocat furia, zic eu îndreptățită, a lui Ioan Sorin.

S-a întâmplat că tot în aceași seară un convoi cu ajutoare umanitare escortat de ai noștri să fie atacat de localnici, la Permet, nemulțumiți de împărțeală. Albanezii având și arme, evident că au tras cu ele. Nu neapărat să se împuște între ei, dar ai noștri au cerut întăriri, pentru că situația putea degenera. Lucrurile s-au liniștit până la urmă fără violențe, dar pentru mine, ca ofițer de presă, balamucul a început a doua zi. Compilând după ureche diferitele informații primite din tabăra ROMDET din Gjirokaster, atotștiutoarea celulă de criză din Statul Major General (cel mai probabil ofițerul de relații publice “după ureche” colonelul Ștefan Crăciun) a dat în acea noapte presei un comunicat în care apăreau cuvintele “ostateci” (adică ai noștri) și “schimb de focuri” (adică lupte) care, din fericire, nu avuseseră corespondent în realitate. Dar cum să-i conving pe toți ce-i din presa de la București care sunau în disperare, că nu sunt nici victime și nici răniți printre militarii români, dacă “s-a tras” și “s-au luat ostateci”? Când la întoarcerea acasă am spus jurnaliștilor că ne-am întors cu muniția intact, nimeni nu a mai făcut legătura cu incidentele cu “schimburi de focuri”. Ceea ce nu înseamnă că asupra militarilor români aflați în patrule sau escorte s-a tras în mai multe rânduri, tot așa cum la Tirana se produceau explozii, iar atacurile asupra militarilor italieni erau frecvente. Au fost și intoxicări în presa albaneză cum că unul dintre militarii români ar fi fost bolnav de SIDA, iar de la București am primit chiar înaintea alegerilor un telefon de la Florel Manu, ziarist de bun simț de la Pro FM, care-mi cerea să-i confirm sau nu zvonul puțin credibil care circula prin Camera Deputaților, cum că teoriști albanezi ar fi săpat un tunel pe sub gardul taberei din Gjirokaster și ar fi furat muniție și armament ușor.

De o mediatizare triumfalistă în presa bucureșteană s-a bucurat expediția, ce-i drept îndrăzneață, a unei patrule de cercetași români care au recuperat pe 1 iulie 1997, înșelând clanurile mafiote din Sarande, două ziariste canadiene ce fuseseră molestate chiar în ziua alegerilor generale albaneze din 29 iunie. Sechestrate într-un hotel, dar având telefon mobil la ele au prins-o la telefon pe ambasadoarea Canadei la Budapesta, care la rândul ei a intrat în legătură direct cu centrul nostru de transmisiuni din Gjirokaster, după care băieții s-au descurcat cu mult curaj, știută fiind violența bandelor din Sarande și antipația lor față de FMP.

De altfel observatorii OSCE nu au fost deloc simpatizați de militarii din FMP, cei care aveau misiunea de a le asigura protecția. Noi românii, am fost mai deschiși și primitori, poate fiind mai flatați de prezența atâtor occidentali în tabăra noastră, dar militarii italieni aveau o altă atitudine: “Iau câte 150 de dolari pe zi, mai mult decât mine și decât tine, îmi spunea un locotenent colonel din comanda brigăzii italiene de la Vlora, și vin aici să facă turism. I-au cerut unui soldat de-al meu să le aducă două beri la masă. L-am oprit și le-am spus că noi suntem o țară democratică în care și generalul și soldatul își duc singuri tava cu mâncare. Ne străduim să luăm toate măsurile de protecție a lor, deoarece dacă se întâmplă ceva cu un reprezentant OSCE ajungem pe prima pagină a ziarelor, de parcă-ar fi fost o catastrofă nucleară”. Astfel de confesiuni culese acum din agenda mea de atunci nu le puteam publica în acele vremuri, în care alergam doar după vorbe elogioase la adresa militarilor români. Tot așa nu puteam reda în presă ultima secvență a vrajnicilor peace-keeper-i români veniți să facă pace în Albania pentru a fi primiți în NATO, constând în penibilul spectacol al șirului lung de tehnică militară căzută în pană (un tub de cauciuc îmbătrânit, un șurub ruginit, o tablă căzută, un motor vechi înecat) pe drumul de întoarcere de la Gjirokaster la Durres.

Privind în urmă, nu cred că greșesc prea tare dacă spun că nici o misiune internațională a militarilor români nu a fost povestită în amănunt, la nivelul incidentului cotidian relatat pe un ton spectaculos de presa bucureșteană, așa cum s-a întâmplat pe timpul celor două luni și jumătate cât au fost ai noștri în operațiunea Alba. Dacă ar fi să păstrăm proporțiile, pentru mult mai numeroasele, gravele și mai tragicele evenimente, care s-au întâmplat în Afganistan și Irak, ar fi rezultat niște reportaje de dimensiunea unor romane fluviu din secolul XIX.

Subiecte #Călin Hentea#Jurnal în bocanci#memorii