În 1997, nimic nu putea duce la bănuiala că Albania va deveni, în 2009, membru NATO. Puțini au fost chiar și cei care și-au dat seama că armele și muniția devalizate în 1997 din depozitele armatei albaneze din sudul țării vor ajunge în mâinile gherilelor UCK din Kosovo, care vor declanșa în 1998 un război local soldat cu bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei în primăvara lui 1999. Deocamdată (mai-iulie 1997), singurul lucru cu care se mai mândreau albanezii era limba lor de sorginte ilirică și despre care spuneau (ei, nu eu) că s-ar afla la originea tuturor limbilor Europei; tot în acea perioadă, un locotenent-colonel italian îmi spunea că Albania era un fel de Columbie a Europei în materie de droguri și că rețeaua de prostituate din Roma se afla sub control albanez. Poate exagera. Cert este că numărul de refugiați albanezi, în special în Italia, dar și în Grecia era foarte mare.
Nu am avut ocazia să văd prea multe locuri din răvășita Albanie a anului 1997, dar și acelea din goana transportorului blindat în care mă aflam: doar câteva orașe și sate din sud (acolo unde pornise în februarie revolta împotriva președintelui Sali Berisha și unde se produseseră cele mai mari distrugeri și violențe) și nimic din zona de nord, drumuri de munte înguste și periculoase, câmpuri de cazemate de beton pe litoralul adriatic. Contrastele puternice îți săreau pretutindeni în ochi. Înmormântarea într-un sat prăpădit de munte a unui căpitan albanez (mort într-o explozie la un depozit de muniție) s-a făcut cu gardă militară, dar fără preot, în schimb sicriul avea pe capac un crucifix din aluminiu. Pe valea râului Viose am văzut doar femei trecute de prima tinerețe trudind la munci agricole, în timp ce bărbații ocupau terasele barurilor și cafenelelor, circulau cu pistoale mitralieră la vedere sau se grăbeau, undeva, la volanul unor Mecedesuri și BMW-uri cu sau fără numere de înmatriculare. În centrul “Cetății de piatră”, Gjirokaster (sau Gjrokastra) oraș clădit într-o pantă accentuată și care, așa cum spunea Ismail Kadaré, pulverizase astfel legile arhitecturii și urbanisticii, deoarece la nivelul acoperișului unei case se ridică temeliile alteia, printre clădirile din piatră de un pitoresc aparte ce ar fi putut constitui o atracție turistică, te loveau vizual scheletele locuințelor dărâmate de obuze și gloanțe, grămezi de moloz și gunoaie încremenite în decor, alături de caroseriile unor mașini arse, mobilă carbonizată, ambalaje multicolore. În centrul comercial al orașului conviețuiau, pare-se amiabil, o piață de zarzavaturi, munți de gunoaie, blocuri neterminate sau lovite de obuze, un elegant magazin burdușit cu aparatură electronică și electrocasnică modernă, produse alimentare și cosmetice, toate din Grecia, iar ceva mai încolo, lângă un chioșc de ziare, se afla punctul de lucru al șmenarilor, care operau la vedere schimbul de dolari americani, lire sterline, drahme grecești, lire italiene și leka albaneze. Nici vechea cetate medievală de piatră, ce fusese salvată de la paragină pe timpul lui Enver Hoxha prin transformarea ei într-un Muzeu Național al Armelor și care devenise simbolul arhitectural al orașului, nu arăta mai bine: fusese complet devalizată și distrusă în timpul revoltelor oarbe din februarie-martie 1997, iar exponatele sale fuseseră deja traficate și ajunseseră prin cine știe ce colecții private. Și totuși nu țin minte să fi remarcat în Gjirokaster monumente uriașe cu partizani din cel de-al Doilea Război Mondial sau urme ale regimului comunist al lui Enver Hoxha, așa cum am văzut, din fuga TAB-ului, la Vlora sau Fier.
Am cunoscut în Gjirokaster – distinct prin profilul său cultural față de celelalte orașe albaneze – oameni remarcabili, care rezistau demn sub povara nedreaptă a timpului pe care-l trăiau. Pe majoritatea i-am întâlnit în redacția radioului local, unde mergeam pentru comunicatele către populație pe care le dădea comandantul Ioan Sorin; aproape toți au ținut să-mi arate legăturile și cunoștințele lor despre cultura română. Unul dintre aceștia era directorul Filarmonicii dn Gjirokaster, un bărbat jovial de vreo 60 de ani, care fusese în România, îl cunoscuse pe Nicolae Herlea, pe Victor Eftimiu, își amintea de librăria Eminescu din București. Un regizor de teatru mi-a spus că ar vrea să realizeze acolo un spectacol cu “O scrisoare pierdută” și un altul cu poezii de Eminescu. Unii încercau fie să mă atragă în discuții pe teme politice (cam toți erau împotriva președintelui Sali Berisha), fie să afle ce intenții au militarii: spre exemplu, un pictor care spunea că făcuse patru ani de muncă forțată datorită pasiunii lui pentru Picasso, a recunoscut că albanezii și-au dat seama că Forța Multinațională avea mai mult o funcție psihologică de normalizare a situației și afirma că Albania nu avea în acel moment niciun proiect de viitor. Ofițerii armatei albaneze pe care i-am întâlnit, așadar dintre cei ce nu dezertaseră pentru a-și lua câmpii, afișau și ei o demnitate și o mândrie impresionante, cu atât mai mult cu cât această atitudine contrasta cu situația deplorabilă, chiar umilitoare a țării și armatei lor. Toți albanezii însă aveau în sânge o ospitalitate imposibil de refuzat: o cafea, țigări, rachiu, o bere, trebuia să servești neapărat ceva, altfel se simțeau jigniți.
Una dintre cele mai interesante și pitorești experiențe le-am avut mai spre finalul misiunii în Albania, în satul de aromâni Palliokastra. De la ofițerii cercetași am aflat că în regiunea Gjirokaster erau cam 23 de sate de aromâni, cu totul cam patru-cinci mii de suflete, care se adunaseră aici din toată Albania, acum cincizeci de ani. Ocupația de bază: oieri. De aceea erau acum, poate și pe vremuri, dintre cei mai înstăriți din zonă. La fel ca la noi în zona Sibiului. Pe timpul brutalei dictaturi a lui Enver Hoxha, când etnia aromână nu era recunoscută, le-a fost închisă școala, unii au ajuns în pușcării, dar și-au psătrat tradițiile și limba, iar pentru conservarea etniei, căsătoriile se încheiau doar între aromâni. Aveau un sentiment religios ortodox foarte puternic și de aceea erau mai apropiați de greci (biserica din sat fusese construită în urmă cu doi ani de greci). În Palliokastra, comunitatea de aromâni era de circa 200 de suflete, dar în Andropoci se aflau vreo 700.
Am fost invitați, ca reprezentanți ai românilor cu care ei se considerau rude apropiate, prin părintele Stan Cârstea, mare amator de astfel de relații și vizite. Față de profilul vizitei – considerată drept misiune de legătură și apropiere față comunitatea locală – comandantul a hotărât să meargă pe lângă părinte doar ofițerul de presă (adică eu), ofițerul cu acțiunile psihologice, ofițerul cu moralul trupei și unul dintre ofițerii de intelligence, plus câțiva sergenți pentru escortă. Am fost poftiți în casa celui ce era un fel de președinte al sfatului comunal: casă mare, cu boltă de viță de vie, mobilă nouă din lemn sculptat, canapele, fotolii, gresie și faianță în baie, ca la noi. Masa era deja pusă în sufragerie și a început cu mai multe ture de uzo, rahat cu nucă și nelipsitele țigări. Apoi femeile, care nu stăteau la masă cu noi, bărbații, au adus farfurii încărcate cu carne friptă de oaie, cartofi, urdă, murături. Chiar dacă nu comunicam prea lesne, în ciuda descoperirii unor cuvinte asemănătoare (schendură – scândură, ghine – bine, fecior, gurmazu – gât, fiata – fata, chicior – picior, mena – mâna), gazdele, stimulate de uzo și de berea care au urmat, au trecut la cântece “Trandafir de la Moldova” și Bună seara la stăpân”. La plecare, am fost conduși toți ofițerii pe jos la braț de gazdele noastre aromâne, încet, cu oprire la biserică, până la ieșirea din sat: nu aveau nevoie de nimic, dar voiau să-i vadă albanezii, să se vorbească că noi românii suntem alături de ei. Atât.