Nu am fost dintre acei ofițeri cu foarte multe misiuni internaționale la activ. Am avut însă colegi care făcuseră, în ultimii zece-doisprezece ani, cam vreo cinci misiuni de câte șase luni fiecare în Kosovo, la Priștina și vreo două în Afganistan, la Kabul. Pentru bani desigur, dar și pentru că probabil nici nu avea motive prea multe să-și petreacă timpul în țară. Gigi, mi-a fost camarad într-una din “șederile” mele în KFOR, ne vedeam aproape zilnic prin campul comandamentului KFOR din Pristina și rețin mai ales excelentul său tonus, optimismul său nedezmințit, sclipirea jucăuș-șmecheră din ochii săi. Încă de atunci era tachinat de colegi că trebuia să-și facă buletin de Kosovo și abonament pe ruta București Pristina. Nu am știut însă niciodată ce era în sufletul lui Gigi, cum suporta el această prelungită alternanță acasă-străinătate.
Un alt camarad cu studii de sociologie mi-a explicat despre așa numitul “sindrom al emigrantului” care nu se simte bine nicăieri: acasă fiind îi lipsesc confortul și facilitățile străinătății, dar în străinătate tânjește amarnic după ciorba și familiaritatea celor de acasă. În mare măsură și eu am traversat aceste stări, mai ales la cumpăna dintre încheierea unei misiuni de șase luni (când abia așteptam să mă întorc acasă) și primele două luni de după (când îmi lipseau confortabilele tabieturi kforiste). Lucrurile se petrec întocmai sau poate și mai abitir, în cazul în care ai stat, să zicem la niște cursuri de câteva luni, undeva, la vreo școală din Occident și vii acasă în vacanță.
În cazul peace-keeper-ilor, sau cel al militarilor care pleacă într-un teatru de operații ostil, mai apare în plus o confruntare surdă, ce are loc, conștient sau nu, în mintea și sufletul său între trei realități divergente. Privite în succesiunea apariției lor în conștientul omului cu cască, vestă și bocanci, acestea ar fi următoarele: realitatea de acasă, realitatea din campul multinațional, realitatea din teatrul de operații. La confluența acestor realități, acolo în mintea și sufletul militarului trimis pe coclaori bătute de soartă să facă neștiind prea bine ce, se produce stresul, cea mai grea povară a soldatului, pe care toată lumea o invocă, dar nimeni nu o ia în serios. Cu atât mai puțin în armata română.
Atunci când pleacă la război, acum spunem că “pleacă în misiune”, oșteanul nostru nu are în cap decât amintirile de acasă: familia, ciorba, grătarul și sprițul său, colegii și berica, șefii cu ședințele lor, praful din cartier, întreținerea și ratele la bancă, știrile și talk-show-urile, Logan-ul cumpărat din misiunea trecută, filmele reluate de mii de ori de televiziuni, prietenii la fel de ocupați cu viața. O rutină zilnică, intrată în firesc, arareori spartă de vreun eveniment, cum ar fi plecarea într-o misterioasă și periculoasă depărtare pentru o bună bucată de vreme, cu toate că șase luni, sau un an maximum, nu este totuși chiar așa de mult. Oricum, nu este la îndemâna oricui să treacă, așa de pe o zi pe alta, de la un stil și ritm de viață, la altul, complet diferit. Cumplit este însă atunci când, luând legătura cu cei de acasă, fie aceștia colegi sau șefi, fie cei din familie, îți dai seama că de fapt are loc un dialog al surzilor: familia îți face capul mare cu nimicuri, cereri și probleme ce ție îți par ridicole în comparație cu ce trăiești tu, iar șefii au pretenții aberante, față de care oricum ai reacționa știi dinainte că pici prost. Dacă te întorci din misiune cu aprecieri superlative înseamnă că “te dai mare” sau “te-ai pus bine cu occidentalii ăia ai tăi” (de eticheta asta am avut chiar eu parte), dar dacă ai avut un eșec sau ghinion, atunci devii brusc “o rușine națională”, numai bun de ostracizat în toate felurile (am văzut și situația asta la niște colegi). Până la urmă, ceea ce atenuează toate aceste malentendu-uri sunt miraculoasele cadouri cu care soldatul românesc (nu știu care este situația la străini) trebuie să se întoarcă acasă și pe care trebuie să le calibreze cu foarte mare grijă în funcție de personalitatea primitorului.
A doua realitate cu care se confruntă peace-keeper-ul nostru mirotic este cea din camp-urile multinaționale. Atunci când am picat în “Film City” – așa se numește campul comandamentului principal al KFOR din Priștina, Kosovo – având în minte amintirea traumatizantei experiențe igienico-culinare din Albania, am avut un șoc: WC-uri și spălătoare impecabil de curate și cu apă caldă permanentă, mai multe feluri pe alese și pe săturate dimineața, la prânz și seara, alei asfaltate, camere mici dar confortabile cu mobilier nou și aer condiționat în bungalourile Corimec, spălătorie centralizată a rufelor. Așadar tot confortul minim și fără dichis al necesităților primare (foame, curățenie, frig,somn) de care are nevoie un militar era asigurat automat la un nivel inexistent în unitățile armatei române. Plus o rețea impresionantă de magazine cu articole de îmbrăcăminte casual sau sportivă, ceasuri, băutură, țigări, parfumuri, electronice, accesorii de tot felul la prețuri fără taxe vamale, adică mult mai mici decât în țară. Plus o altă rețea de NSE-uri (National Support Element) – adică un fel de casă de legătură, recreere, informare ale marilor armate (americană, franceză, germană, italiană, daneză) unde funcționa un bar deschis seara după ora 19.00 pentru toată lumea. Plus o sală de gimnastică mare și superdotată, la care se adăiga o pistă de jogging de jur împrejurul campului. Plus un serviciu de Moral walfare care organiza tot felul de acțiuni recreative (inclusiv excusii în Grecia sau pelerinaje la Lourdes in Franța). La atâtea plus-uri ce să mai ceri? Nimic, decât că trebuia s-ăți faci cât mai bine job-ul pentru care fuseseși trimis acolo.
În fine, ultima realitate, cea mai dură, este cea care te lovește imediat după gardul de sârmă ghimpată al campului: o țară sau o regiune răvășită de război, crize, sărăcie, mizerie în care trăiesc oameni, între care noi veneam să le facem pace și ordine și printre care ne plimbam în Toyote, Humvee-uri sau transportoare purtând ecusonul Forței pe umăr. O mulțime de șomeri, majoritatea tineri, pe străzi, gunoaie pe marginea drumurilor și vile lăsate la cărămidă în Kosovo; praf și smog, sărăcie medievală și amenințarea morții talibane în Kabul; urme de rafale de gloanțe pe blocuri și vaste terenuri încă minate în Bosnia, într-un cuvânt oameni nevinovați necăjiți și suferinzi care nu au acces în interiorul și la facilitățile camp-urilor multinaționale și mia ales care nu au unde să plece acasă după șase luni, pentru că acolo este casa lui. O realitate angoasantă, care este cauza și subiectul misiunii peace-keeper-ului și care nu are cum să-i fie indiferentă, oricât de călit ar fi în astfel de necazuri ale lumii. De multe ori m-am surprins, atunci prin 2003-2004, discutând cu colegii mei români și făcând comparație între ceea ce vedeam în Kosovo și ceea ce aveam noi acasă. Unde sunt mai multe gropi pe șosele la ei sau la noi? Unde sunt mai multe gunoaie pe stradă, la noi sau la ei? Unde sunt blocurile mai cenușii-murdare, la noi sau la ei? Parcă la ei sunt mai mulți tineri pe stradă decât la noi, unde pare este o țară de pensionari. În general, concluziile nu ne erau deloc favorabile.
Probabil că Gigi, colegul meu cu multe misiuni în Kosovo și Afganistan se obișnuise cu aceste repetate alternanțe ale celor trei realități contrastante până la pragul în care nu le mai băga în seamă, ci le trăia pe fiecare în parte ca pe un dat firesc. Probabil că doar eu eram acela care fusese impresionat mai tare de succesiunea lor tocmai pentru că am trăit-o mai rar.
ÎN IMAGINI:
1. Interiorul fortificat al taberei ISAF din Kabul, mai 2007
2. Una din frontierele celor trei realități este poarta de intrare în tabără
3. Abundența și belșugul din interiorul taberelor KFOR, nu are nimic comun cu sărăcia de afară
4. Copiii realității din teatrul de operații: Kabul, mai 2007
5. In sfarșit românii din ROMDET Sf Gheorghe vizitează Gjirokaster, iulie 1997
6. Ceea ce desparte cele trei realități