Prin 2003, un general american, foarte texan și la fel de milităros, șef de stat major al KFOR spunea că dintre militarii internaționali (la sfârșitul lui 2002 proveneau din 39 de țări) încadrați pe diverse funcții în comandamentul aliat din Priștina doar 20 % munceau cu adevărat, 40% se făceau că muncesc, iar 40% nu făceau nimic altceva decât să bea bere la preț redus. Atunci, ca și acum, înclin să cred că generalul care era spaima tuturor din KFOR nu exagera prea mult. În pofida percepțiilor civililor de acasă și a relatărilor din presă, aproape nimeni nu era pus “să împingă vagoane” în KFOR, iar dacă militarul respectiv putea comunica lejer în limba engleză, se descurca la fel de ușor la calculator, viața acestuia pe timpul celor șase luni de activitate în Kosovo putea fi chiar agreabilă. Am gustat și eu din tabieturile cotidiene ce veneau parcă de la sine în acea confortabilă insulă multinațională ce plutea cu o anumită candoare pe marea tulbure și agitată care era Kosovo.
Tabăra comandamentului principal al KFOR din Pristina se numea Film City, deoarece pe acel loc fusese cândva un studio cinematografic iugoslav. În principiu, toate campurile NATO au o structură comună: undeva în centrul taberei sunt clădirile de lucru, cu săli de ședințe și birouri perfect climatizate și igienizate, nici prea mari și nici prea mici, toate dotate cu mobilierul și birotica de ultimul tip necesare. Nu departe este plasată sala de mese – Dinning Facility – așa încât militarul să nu piardă prea mult timp când merge sau vine de la masă. Meniul internațional este incredibil de variat (și pentru carnivori, și pentru vegetarieni, și pentru musulmani și pentru diabetici), iar cantitativ este la discreție, începând de la sucuri polivitaminizate până la fripturi și înghețate sau fructe, cu o singură mare problemă: toate aceste apetisante alimente sunt pline de E-uri și alți conservanți. Tot în apropiere este și GYM-ul, deschis tot timpul, pentru ca militarul de la birou să poată să-și descarce oricând energiile negative și să-și păstreze intactă condiția fizică indiferent cât stă la calculator. Grupate lângă acestea sunt plasate și așa numitele CORIMEC-uri – bungalouri modulare cu un etaj și 16 camere de două paturi, mobilate cu strictul necesar, grupurile sanitare mereu perfect curate și funcționale fiind la capătul culoarului pe fiecare etaj; sub nici un motiv nu se fumează înăuntru. Ceva mai lateral este zona magazinelor PX – locuri unde se pot cumpăra articole electronice de orice fel, îmbrăcăminte și încălțăminte sport de firmă, ceasuri de marcă, parfumuri franțuzești, băutură de orice fel, țigări, lenjerie și cosmetice la prețuri reduse și fără taxe vamale. Acest așa zis “centru comercial” este întotdeauna plasat în vecinătatea intrării în camp, deoarece vânzătorii sunt localnici civili (unii sunt chiar patronii unor mici magazine care oferă artizanat local) care nu au ce căuta în restul taberei. A face turul acestor PX-uri pentru a sesiza la timp ultimile reduceri sau ultimile intrări de marfă a devenit tabietul multor români în pauza de la prânz. În Film City, punctul de control și paza taberei revenea unui batalion de infanterie ungur, în timp ce aleea de intrare se numea “București street”. Tot cu acces direct și rapid la punctul de control sunt și micile restaurante sau pub-uri și mai ales NSE-urile (National Support Element) – localuri naționale unde militarul va găsi mereu ziare, bere, țigări, poștă din țara sa; aici, seara după orele 19.00 și până la ora stingerii, adică 23.00., cei aflați departe de casă de multe luni puteau dezlănțui acele consumații acoolice cumplite și evocate peiorativ de generalul americano-texan. Desigur, pe undeva în orice camp NATO trebuie să mai existe o mică bibliotecă și o videotecă (în general cu filme sau cărți de foarte larg și comercial consum), obligatoriu un dispensar de primă urgență și o clădire ecumenică (Multireligious Facility). Nu lipsește, situat cât mai departe de zona CORIMEC-urilor, pentru a nu deranja odihna peace-keeper-ilor cu zgomotul specific, indispensabilul helioport, precum și o imensă parcare a jeep-urilor blindate (sau neblindate), așteptând mereu cu rezervorul plin.
Până în septembrie 2004, atunci când la comanda KFOR a venit (conform unei rotații bine calculate în sferele înalte ale NATO de la Bruxelles) un general de trei stele francez, Yves de Kermabon, fost locotenent în Legiunea străină, tot personalul militar din Film City putea de sâmbătă orele 19.00. până duminică orele 23.00. să poarte în interiorul campului haine civile (blugi, tricouri, adidași, geci, hanorace). Cu alte cuvinte, party-urile din NSE-urile danez, francez, german, englez, italian de sfârșit de săptămână, stimulate de grătare nesfârșite și înecate în valuri de bere se desfășurau în civil. Apoi au continuat în bocanci, dar parcă nu mai aveau același gust. În fond, era o formă de descărcare a tensiunilor acumulate în cursul săptămânii, de anesteziere a unei inevitabile lehamite de tot și toate, tipic cazone, universale și tacit acceptată. Până la un punct: acest punct a fost depășit de un subofițer neamț care era atât de beat când a ajuns în CORIMEC-ul său încât a deversat asupra colegului de cameră britanic aflat în timpul somnului întreaga consumație din acea seară; englezul indignat a făcut raport la comandant și neamțul a plecat pleoștit acasă. Nu am fost niciodată într-un asemenea pericol de șoc nocturn deoarece fiind senior național și având gradul de locotenent colonel am avut dreptul la o cameră single, ceea ce dincolo de confort, presupunea garantarea unei neprețuite intimități.
În ceea ce privește programul meu zilnic, supus implacabilei rutine, era următorul: deșteptarea la 06.30 și echiparea imediată; glonț la un copios mic dejun englezesc (omletă, cârnați, fasole, cafea) în valoare de 2.50 Euro până la 07.45; 5 minute pentru o țigară și spălat pe dinți, pentru că la 07. 50 îmi lăsam geanta în birou, iar la 07. 55. musai trebuia să intru doar cu o agendă și un pix în Bat cave – sala de conferințe a KFOR, unde în prezența principalilor ofițeri din comandament era prezentat COMKFOR Briefing, adică informarea zilnică a comandantului. La început am fost panicat deoarece se vorbea succesiv în mai multe tipuri de engleză complet diferite fonetic (engleză-americană, engleză-engleză, enegleză-germană, engleză-italiană, engleză-franceză, engleză-olandeză, engleză-nordică, engleză-poloneză etc) după naționalitatea ofițerului respectiv care prezenta rapid, folosind numai acronime și jargonul tipic kforist situația în domeniul său de responsabilitate (de la incidentele din ultimile ore, evoluțiile politice, intelligence, până la starea vremii și vizite oficiale). După o lună am început să mă obișnuiesc cu acronimele, accentele multinaționale și să înțeleg cam tot ce se vorbea în Bat Cave. Chiar comandantul KFOR, generalul Yves de Kermabon cu care am avut o relație colegială mai apropiată datorită pronunțatei mele francofonii, a recunoscut că și el avea uneori dificultăți în a înțelege exact babilonia lingvistică din Bat Cave. După acest briefing central, urma prezentarea rezumatului acestuia pentru gradele inferioare din diferitele secții ale comandamentului și activitățile curente ale zilei: la calculator, pe teren, în săli de ședință (mai mici), sau afară din clădire, la o cafea și o țigară. La prânz era o pauză de masă de o oră pe care și-o lua fiecare când vroia între 12.00 și 14.00: românii, inclusiv eu, nu mâncam la Dining Facility unde prânzul era 6 Euro (noi având pentru masă 20 de dolari pe zi), ci mergeam la unul din micile restaurante albaneze unde ne potoleam foamea cu maximum 2 Euro; unii, cu program și șefi mai flexibili, dădeau o fugă rapidă până la americani, în Camp Bondsteel (40 de minute cu mașina din Priștina) unde puteau mânca mult și bine pe gratis – doar cu o semnătură de înregistrare în dreptul numărului personal de identificare. Alții, mai puțin dedați plăcerilor culinare, făceau la amiază turul complet al magazinelor PX pentru a afla ce s-a bagat mai nou, dar mai ales care sunt reducerile de ultimă oră la articolele de îmbrăcăminte sport și electronice, veste de mare interes printre români (și nu numai) care circula apoi instantaneu.
Cel mai greu era cu ședințele de după masa de prânz când moleșeala și plictisul unor discuții perfect anoste și sterile deveneau foarte greu de mascat. Fericiți erau cei ce aveau pretexte pentru a ieși cu mașina afară din camp, oriunde, nu conta, dar afară. Programul se termina la orele 18.00., dar oricând era nevoie el putea fi prelungit. Ceea ce se întâmpla rar, în situații de urgență. Unii mergeau direct la sala de fitness sau făceau jogging pe pista special amenajată în jurul taberei – asta dacă nu o făceau dimineața la ora 5, pe răcoare. Oricum practicarea acestui sport era destul de aiurea, datorită prafului răspândit de termocentrala străveche de la Obilic, care făcea maronie zăpada iernilor și plămânii peace-keeper-ilor. La ora 19.00, cum spuneam, se dădea drumul la bere în NSE-uri. Pentru cine era interesat. Singure farewell party-urile, la care era obligat de tradiție orice militar la sfârșitul celor șase luni de misiune, erau mai antrenante, acestea fiind rezervate doar unui grup de colegi și prieteni din KFORcare erau invitați: astfel fripturile și berea parcă deveneau mai gustoase, deși erau, evident, mereu aceleași. Mai se întâmplau și întoarcerile celor din secția PSYOPS după concediul de două săptămâni petrecut în țară, ocazie cu care cel revenit marca momentul după brefing-ul de seară, chiar în sala de ședințe cu colegii, oferind o bogată degustare din brânza și vinul roșu specific.
Nemaiavând pretendenți la calculatorul cu conexiune la Internet (cele pe care lucram noi erau conectate doar la rețeaua NATO) eu îmi ocupam serile scriind la prieteni (de la care doar arareori primeam răspuns) sau mă documentam pentru lucrările mele despre propagandă așa cum nu o puteam face acasă: astfel am scris capitolul despre războiul din Irak din 2003 din cartea Arme care nu ucid. În sfârșit, o bere-două, o țigară afară din CORIMEC și cel mai târziu la 22.30 mă culcam. Programele televiziunilor occidentale nu mă pasionau deloc: destul mă chinuiam în cursul zilei să înțeleg ce ziceau unii și alții de prin toate colțurile Europei.