Nu știu cât uraniu sau ce alte “comori strategice” ascunde această depresiune a Balcanilor, mare cât două județe românești. Am văzut însă că pentru sârbii minoritari Kosovo i Metohia reprezintă leagănul spiritual și istoric al neamului lor de acum o mie de ani, iar pentru albanezii majoritari,Kosovaeste țara lor, pentru care își doresc independența totală și în care nu mai vor să vadă nici sămânță de sârb. În total am petrecut în Kosovo peste un an de zile de-a lungul a două misiuni de șase luni în comandamentul KFOR din Pristina în anii 2003-2004, ocazie cu care am putut srăbate în lung și-n lat locurile.

Primul lucru care m-a surprins în Kosovo a fost mulțimea vilelor neterminate (cred ca sunt de ordinul miilor), lăsate la cărămidă fără apă, lumină, gaze sau canalizare și aruncate vraiște mai ales de-a lungul soselei principale ce taie provincia de la sud la granița cu Macedonia până în nordul predominant sârb la granița cu Serbia. Toate aceste vile, ce respectă același tipic arhitectonic, au fost construite din miliardele de euro asigurate de țările Uniunii Europene, pentru a se elibera astfel Occidentul de presiunea sutelor de mii de refugiați albanezi, care spuneau că nu aveau unde se întoarce în Kosovo, deoarece le fuseseră distruse casele de către sârbi. În schimb, nu am citit pe nicăieri despre compensații sau ajutoare pentru sârbii din acele sate din Kosovo care au fost complet distruse de albanezi după retragerea autorităților de la Belgrad în iunie 1999.

Dacă miile de vile cărămizii lăsate neterminate în Kosovo mi-au amintit de sutele de mii de cazemate năpădite de bălării construite de Enver Hodja în Albania împotriva unei utopice invazii imperialiste, în schimb spălătoriile de mașini par a fi omniprezente în orice zonă majoritar albaneză. La fel și mașinile de lux “aduse” din Occident, care zburdă nepăsătoare pe șoselele albaneze înguste și pline de gropi. În rest, tot ca și la noi în anii imediat postdecembriști, mizerie mare pe străzi și pe marginea drumurilor, mare aglomerație de gherete cu marfă pestriță, claie grămadă, tarabe doldora cu țigări de contrabandă, făcături de ceasuri Rollex la 10 euro bucata sau ochelari de soare laolaltă cu blugi turcești și papuci de plastic.

În Kosovo-ul din 2003-2004 mai rămăseseră totuși câteva enclave sârbești la nord, dar și împrăștiate în sud și în est, astfel încât bătălia albaneză împotriva sârbilor s-a transferat, în plan simbolic, asupra bisericilor ortodoxe care erau percepute drept mărturii nu ale creștinismului, ci ale etnicității sârbe. De exemplu, în orașul Ferizaj/ Urosevac (toate localitățile aveau un nume în albaneză și un altul în sârbă, ca la noi în unele sate și orașe din Ardeal) conviețuiau fără probleme, una lângă alta, o moschee și o biserică catolică, deoarece o parte dintre albanezii kosovari (circa 20%) erau catolici. În aceeași logică a contracarării bisericilor ortodoxe au apărut numeroase moschei, de altfel destul de puțin frecventate de albanezii majoritar musulmani. Aceștia păreau să fie foarte laici în comportament și mult mai interesați de zecile, poate sutele de morminte din marmură roșie ale foștilor luptători UCK ce străjuiesc principalele șosele, probabil în locurile unde aceștia muriseră în războiul de gherilă din 1998-1999. Cine să-i mai înțeleagă pe acești albanezi kosovari care, oricât ar părea de occidentalizați la prima vedere, încă trăiesc grupați în clanuri și respectă regulile de onoare și răzbunare așa cum au fost ele scrise acum șase sute de ani într-un cod de reguli etice și morale cunoscut sub numele de Kanun și redactat de nobilul Lekë Dukagjini în secolul al XV-lea. Sigur că tradiția nu este trecută ca atare în Kanun, dar am observat că nunțile albanezilor au drept obicei o cursă nebunească cu mașinile în coloană, cu claxoane, steaguri albaneze, nuntași chiuind ieșiți pe fereastră; datorită prezenței trupelor KFOR lipseau împușcăturile ce-mi deveniseră atât de familiare în Albania cu doar câțiva ani în urmă.

De partea cealaltă, viața celor o sută sau două sute de mii de sârbi ce mai rămăseseră în Kosovo era chinuită rău. Trăiau în enclave, păziți de trupele KFOR pentru a nu fi atacați de albanezi, se puteau deplasa dintr-un sat într-altul sau la cumpărături tot doar cu escortă KFOR, bisericile lor ortodoxe, la fel ca și celebrul monument al bătăliei de la Kossovopolje, supraviețuind tot numai datorită unei puternice gărzi permanente asigurate de KFOR. La patriarhia ortodoxă de la Peci – un loc la fel de important spiritual pentru sârbi cum este Putna pentru români – complexul de biserici era apărat cu un gard de sârmă ghimpată și de trupele italiene din KFOR. Într-una din biserici am văzut păstrate obiectele de cult arse, aproape carbonizate în urma atacurilor albaneze. Ceva mai relaxată era viața în nordul Kosovo, locuit majoritar de sârbi, care controlau și jumătate din orașul Mitrovița, dincolo de podul peste râul Ibar (poreclit Austerlitz bridge) ce era un fel de punct de frontieră între cele două comunități, administrat tot de omniprezentele trupe KFOR. Puțin dincolo de pod în partea sârbă, era buticul lui Sașa, un sârb cumsecade și prietenos care vindea tot soiul de suveniruri sârbești și mai ales celebra șliboviță în sticle pictate cu emblema Serbiei și cu o cruce de lemn înăuntru. La Șașa am găsit un set consistent de cărți poștale cu virulente caricaturi anti-NATO și anti-americane editate de propaganda lui Miloșevic în timpul războiului din 1999.

La nord de Mitrovița este și o frumoasă mănăstire de maici, Sokolița, păstorită de maica Macaria, venerată în zonă aproape ca o sfântă, și unde funcționa un renumit atelier de pictură de icoane pe lemn, a căror desfacere în Occident și America reprezenta principala sursă de venit a lăcașului. Vorbind fluent în câteva limbi europene, Maica Macaria ne povestea că la izbucnirea revoltei albaneze anti-sârbe din martie 2004 era internată într-un spital din Belgrad și a cerut insistent să fie adusă cu un elicopter francez al KFOR înapoi la mănăstirea amenințată de furia albaneză pentru a împiedica astfel evacuarea acesteia, care ar fi însemnat distrugerea ei definitivă. Tot Maica Macaria ne spunea cum tinerele fete-militar din batalionul și spitalul marocan dislocat în Mitrovița, deși erau musulmane, veneau la ea să se roage să aibă parte de-un bărbat bun ca soț când s-or întoarce acasă la terminarea misiunii.

Priștina – capitala provinciei aprig bombardată de avioanele NATO în urmă cu patru-cinci ani (în 2003 erau păstrate poate nu întâmplător ruinele unei cazărmi a armatei sârbe) – nu diferă prea mult ca aspect general de Giuleștiul sau Ferentariul nostru din acea epocă: aceleași blocuri cenușii și coșcovite, aceelași praf și mizerii pe stradă, aceleași tarabe și buticuri de tablă improvizate. Centrul comercial al Priștinei era format din case vechi, cu un etaj maximum, în care fuseseră înghesuite magazine de tot felul, la care ajungeai cu dificultate datorită îngustimii străzilor și infernalei aglomerații de mașini la care nu se gândise nimeni în urmă cu doar câțiva ani. Mi-a amintit de paragina peticită cu reclame și termopane a zonei Lipscani-ului, Smârdan-ului și Șelari-ului bucureștean, așa cum era înainte de refacere. Un bulevard central cu patru benzi, botezat “Bill Clinton” (un poster enorm cu președintele american atârnat de-un bloc reamintește albanezilor kosovari cui datorau “eliberarea” de sârbi). Acesta împreună cu o stradă pietonală doar seara și denumită “Maica Tereza” (ce era venerată ca aparținând nației lor, atât de albanezi, cât și de macedoneni) sunt principalele artere ale orașului sufocat în permanență de jeepurile miilor de internaționali din UNMIK, KFOR, OSCE și alte multe și nelipsite ONG-uri. Până nu demult, toți acești funcționari civili sau militari internaționali aduseseră importante beneficii nu numai localnicilor cunoscători de o brumă de engleză ce primiseră slujbe bunicele în labirintul birocratic multinațional, dar mai ales patronilor de restaurante, baruri, cafenele și alte tipuri de stabilimente. Acestă bogată clientelă a început după 2004 să-și rărească substanțial rândurile, iar șomajul, aflat și așa la o cotă insuportabilă de 60%, risca să atingă pragul revoltei sociale generalizate: cu alte cuvinte ‘geaba libertate și naționalism pe burta goală și cu lenea pe post de mare doamnă.

Albanezii, fie ei din Albania, din Kosovo sau Macedonia, sunt un popor cu totul special în inima Europei. Au fost crunt bătuți de istorie, poate mai mult decât alții, iar asprimea destinului lor, sortit parcă luptei de gherilă se poate citi în duritatea trăsăturilor de pe fața tuturor bărbaților albanezi. Chiar și pe cea a femeilor, al căror sex-apeal este salvat însă de bustul extrem de generos. Aceasta nu-i împiedică pe albanezi să fie foarte ospitalieri, pe cât sunt de mândri, orgolioși și războinici. Codul de onoare stabilit acum sute de ani în Kanun a rămas perfect actual pentru albanezii kosovari, la fel ca și legăturile de familie sau de clan, care de multe ori se dovedesc mai puternice decât legea. De partea cealaltă, nici sârbii nu stau mai prejos la capitolul ospitalitate, la care se adaugă îndărătnicia lor seculară de a nu ceda ceea ce le aparține, cu atât mai mult cu cât este vorba despre simboluri ancestrale ale identității lor. Dacă la aceste contrarii mai adăugăm și pe cele religioase, albanezii majoritar musulmani, sârbii – ortodocși, rezultă un conflict ireconciliabil. Deocamdată.