Până prin 2002 cursurile de o săptămână sau două de la Școala NATO – SHAPE (adică subordonață și susținută de Comandamentul central al forțelor aliate din Europa) din Oberammergau, Germania erau considerate de mulți șefi din Statul Major General sau din celelalte structuri centrale ale Ministerului Apărării Naționale care aveau puterea de a propune și aproba plecările la cursuri în străinătate (adică în Occident), drept o formă de recompensare a subordonațiilor silitori și ascultători cu o minunată vacanță de relaxare în Bavaria, pe banii statului român și ai NATO.

Acest lucru era posibil, deoarece spre deosebire de cursurile în străinătate de peste o lună, unde selecția candidaților nominalizați se făcea prin teste de limba engleză (ALPT – American Language Prophile Test, iar sub un anumit număr de puncte nu plecai la curs sau într-o misiune în străinătate) și teste psihologice (de personalitate, dar și de inteligență, însă vechi de pe vremea lui Ceaușescu, așa cum o dovedea hârtia îmbătrânită a chestionarelor), pentru o săptămână la Oberammergau cu diurnă de 35 Euro pe zi (cazarea fiind asigurată), plus o indemnizație consistentă din partea școlii pentru ofițerii din țările partenere (membre ale PfP – Parteneriatului pentru Pace și nu NATO) domnu’ ofițer avea nevoie doar de nominalizarea șefului său și aprobarea altuia, la fel de influent. Totul s-a terminat în momentul în care șeful SMG din acea vreme, generalul Mihail Popescu, a primit o notificare de la Școala NATO-SHAPE prin care se cerea “o selecție mai riguroasă” a ofițerilor trimiși la cursurile de la Oberammergau, deoarece o parte dintre aceștia se trădaseră inevitabil că nu știau o boabă engleză, limba în care se țineau toate cursurile (fără translație, dat fiind multinaționalitatea cursanților).

Am urmat trei astfel de cursuri la Oberammergau, în 2002, 2004 și 2006, toate ca urmare a obținerii la testele sus-menționate a celui mai mare punctaj dintre candidați. Am putut astfel să fac diferența între atitudinea și comportamentul unui ofițer PfP est-european, (aflat poate pentru prima dată la un curs NATO), stingher, complexat, mereu grijuliu să nu dea-n străchini, foarte numărat la bani, fumând și bând cafeaua din pauza dintre prelegeri doar alături de conaționalii lui și ofițerul NATO, puțin blazat și plictisit de participarea la un curs la care nu ținuse să meargă, degajat și convivial cu alți ofițeri străini pe care-i reîntâlnea, nelipsit seara la cină până târziu de prin numeroasele restaurante, baruri și berării din foarte cocheta stațiune bavareză.

După ce-am descoperit, apropate fermecat străduțele impecabil de curate și aranjate din Oberammergau cu ale sale case pictate cu scene biblice sau medievale, cu zecile sale de magazine de holtzschizerei oferind mii de crucifixuri din lemn de toate dimensiunile, personaje medievale, dar nici un nud (sau ceva obscen), cu zecile sale de restaurante intime și confortabile oferind șnițele imense și suculente sau la fel de consistente platouri specific bavareze, alături muuuultă și variată bere la halbă (acolo berea din sticlă parcă n-are haz), m-am întrebat adesea oare ce-or fi gândit și simțit bieții est-germani, când au descoperit toate aceste în 1989 după decenii de mizerie și opresiune comunistă? În fond, nemți erau și unii și alții; toți trecuseră prin ororile războiului și ruina țării, dar unii fuseseră ocupați de anglo-americani, iar alții de sovietici. Apoi am fost surprins să găsesc în sertarul noptierei din camera mică, dar extrem de confortabilă și mobilată cu tot ce trebuie, curat și nou, o biblie în trei limbi – germană, engleză și franceză – iar pe perete, deasupra patului un crucifix de lemn (prețul lui era de câteva sute de Euro) în toate cele trei pensiuni în care am locuit, tariful pe noapte fiind în jur de 35 de Euro, mult sub cel echivalent din România.

Inevitabil, pe timpul plimbărilor de seară prin micuța stațiune de munte bavareză de doar 5000 de suflete gândurile m-au dus spre comparații cu ceea ce știam în țară, în speță cu stațiunea Poiana Țapului. Acolo pe Zamora, dar și pe coasta de vis-a vis a Bucegilor, între Sinaia și Bușteni (adică la 120 km de București, comparativ cu cei 80 km de autostradă ce despărțeau Oberammergau de Munchen) o bună parte din PIB-ul României se transformase într-o puzderie de vile opulente, fiecare după cum îl tăiase capul și (ne)inspirația pe proprietarul cel plin de bani. Spre deosebire de cochetul Oberammergau, brăzdat de drumuri asfaltate, plin de pensiuni și restaurante, boutique-uri de tot felul pe lângă puzderia cu holtzschnitzerei și trei supermarket-uri, în Poiana Țapului toate aceste facilități și semne ale civilizației lipsesc cu desăvărșire: la vilele de pe coaste se poate ajunge doar cu un jeep capabil să urce pe drumuri desfundate de torenții ce se reped regulat în Valea Prahovei dinspre munte (tăind chiar și drumul european, ce nu se știe când va deveni autostradă), exista doar o cârciumă și vreo două trei restaurante-bar anoste la parterul unor pensiuni-bloc abia construite, o cofetărie, trei alimentări, un magazin de pâine și un chioșc de ziare, toate recuperate cumva de dinainte de 1989. Atât. Mi-a fost tare ciudă pe noi românii care ne place atât de mult să ne lăudăm cu frumusețile neasemuite și atracțiile turistice ale patriei noastre mult iubite atunci când am pus în balanță aceste două sumare inventare ale celor două localități. Mai mult decât atât, dacă în apropierea Oberammergau-ului se află celebrul castel de secol XIX, Neuschwanstein, Poiana Țapului are aproape castelul Peleș, care chiar dacă nu se remarcă printr-o arhitectură atât de semeață, în schimb interioarele regelui Carol I sunt mult mai spectaculoase decât ale conaționalului său Ludwig al II-lea.

În fine la Școala NATO-SHAPE am descoperit un model de susținere a unor cursuri scurte, practice și eficiente construite pe specialități militare bine definite, accesibile tuturor ofițerilor aliați. Profesorii școlii sau mai bine spus directorii de curs erau puțini, iar misiunea acestora era de a descoperi și a invita să țină prelegeri pe teme bine alese acei specialiști în domeniu, civli sau militari, existenți în armatele țărilor membre NATO. Toți lectorii pe care i-am audiat la cele trei cursuri, indiferent din ce țară proveneau și-au susținut lecțiile prin prezentări în Power Point, din care nu puteau lipsi imaginile (sau chiar mici filmulețe), umorul și cuvintele cheie de reținut, toți vorbeau impecabil limba engleză (cel mai greu de urmărit erau englezii și americanii care vorbeau de parcă toți s-ar fi născut în limba lui Shakespeare), toți dezvoltau aspectele concrete și pragmatice ale temei respective. Doar asistând la aceste cursuri, plecai acasă lămurit asupra specialității militare respective, putând ulterior face față cerințelor unei funcții corespunzătoare dintr-un comandament NATO. Iarăși m-am gândit la cursurile prăfuite și fără conținut, citite plicticos sau pălăvrăgite în gol de la mioritica Academie Militară (numită acum Universitatea Națională de Apărare) de o armată de elefanți și mamuți ce puteau afișa doar un pompos șir de grade și titluri universitare și atât. În schimb, deși nu am recunoscut niciodată până acum asta, am fost tare mândru când la cursul de PSYOPS la care am participat în 2006 ca student (da, atunci candidasem doar pentru a lua o necesară gură de aer occidental, după îmbâcseala și necazurile din țară), i-am avut drept lectori pe doi colegi din Secția de operații psihologice, Viorel Mihăilă și Mircea Pribek.