A ține un jurnal, a cânta la un instrument și a vorbi o limbă străină erau obligatorii in educația copiilor din prima jumătate a secolului al XX-lea și in România. De cântat nu m-am apucat niciodată pentru că părinții și-au dat repede seama că sunt afon, am invățat franceza la școală, după ce prinsesem in clasa a V-a un an de rusă obligatorie, iar de ținut jurnale am ținut și eu ca tot adolescentul, iar mai târziu ca tot scriitorul care vrea să se răzbune pe omenire. Toate au sfârșit la coșul de gunoi, rupte in bucăți fără nicio remușcare la momentul respectiv, dar rememorate cu multă nostalgie acum.
Vara primei mele vacanțe de licean a făcut să descoper că sunt frământat de probleme existențiale. Motorașul care fusese in mișcare și care ținea in funcție mecanismul era, bineințeles, unul livresc: descoperisem poezia lui Nichita Stănescu și Biblia. Amândouă mi-au fost cărți de căpătâi in acea vară, iar influența lor – covârșitoare, devastatoare, aș zice.
Așa că am inceput un nou jurnal. Liricesc, poeticesc si epistolar. Pentru ca trimiteam producțiile mele unei fete, cu un an mai mică, evident cu gândul, mărturisit abia acum, să o impresionez, ce mai, să o cuceresc pentru ceea ce mi se părea că sunt: poetul neințeles, angoasat și preocupat de mari probleme ale vieții.
Cred că Titina a avut umorul de a da din umeri la așa misive și de a nu păstra singurele mele producții lirice scrise vreodată. Cred că a făcut asta pentru că a devenit o foarte apreciată ingineră de automobile!
Jurnalul, cel la care scriam in acea vară petrecută in satul bunicilor, conținea, din câte imi amintesc, și chestiuni mai așa, mai omenești, de care, probabil, când m-am intors acasă, m-am cam jenat. Nu aș fi vrut ca un ochi străin și cârcotaș să imi frunzărească viața mea neștiută! Așa că, la inceputul toamnei, impărtăși și el cruda soartă a celor de dinaintea sa: rupt și dat spre nemuritoare uitare coșului de gunoi.
Iar cu Titina, lucrurile aveau să evolueze mai puțin livresc, dar nu știu dacă și mai puțin poetic, pentru că inocența pare a fi cea mai poetică dintre stări: intâlnindu-ne noi doi intâmplător, dar nu chiar nevinovat nici dinspre partea ei, mi-a spus că in vara aia reușise și ea la liceu și că, drept răsplată, mama-sa ii dădea voie să fie adusă seara acasă (ăia mici din liceu invățau după-amiaza) de un băiat. Doar atâta mi-a spus, iar eu am ințeles că sunt alesul care să o aștepte seara la capătul tramvaiului 21 și să-i ducă servieta până acasă, povestind amândoi lucruri atât de grozave și de personale, cum ar fi ce-a mai făcut fiecare la școală.
Apoi, nu am mai avut nicio tentativă de a ține jurnal până spre anul 2000. Scriindu-l pe computer era ca și cum ar fi fost destinat publicării, or eu nu văd de ce aș scrie ceva care să pară intim, profund personal, destinat doar unui singur cititor – asta cred eu că e jurnalul -, cu gândul meschin, de fapt, de a-l publica.
Publicarea jurnalelor e un fapt de istorie literară, de biografism literar, cu condiția ca ele să fie postume. A publica jurnalul in timpul vieții este un nonsens. Cred că, in lipsa unei soluții mai creatoare, autorii apelează la o asemenea construcție, păcălind și păcălindu-se: jurnalele publicate in timpul vieții mai mult ascund decât devoalează ceva din viața reală a unui autor!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.