Se intâmplă uneori să găsim câte un roman care ne emoționează
profund, care pare un miracol al imaginației și care ne bântuie
mult timp după ce l-am inchis. “Jurnalul albastru” al lui James
Levine este genul acesta de carte. Este povestea lui Batuk, o
fetiță indiană dusă la Mumbai de la țară și vândută pentru a se
prostitua de către tatăl ei.
Deși dureroasă la lectură, povestea lui Batuk vorbește despre
exploatarea copiilor și despre nepăsarea cu care aceștia sunt
tratați in toată lumea, dar ne oferă și un mesaj incurajator despre
puterea de a te ridica pe care ți-o dau cuvintele și cititul. Dr.
Levine donează tot profitul obținut din vânzarea cărții in Statele
Unite pentru a ajuta copiii exploatați. Povestea lui Batuk poate,
intr-adevăr, să schimbe ceva.
James A. Levine este profesor de medicină la Clinica Mayo si
un savant cunoscut pe plan internațional, medic și
cercetător.
El a avut ideea acestei cărți teribile și sfâșietoare pe când
intervieva copiii străzii in Mumbai, ca parte a cercetării lui
medicale. Pe strada Cuștilor unde copiii se prostituau, inchiși pur
și simplu in cuști de către paznicii lor nepăsători și abuzivi
(care băgau in buzunar toți banii), Levine a fost izbit de imaginea
unei fetițe care stătea in fața cuștii sale și scria intr-un
jurnal.
Toate drepturile de autor obținute in Statele Unite vor fi
donate Centrului Internațional pentru Copiii Dispăruți și
Exploatați (www.icmec.org) și Centrului Național pentru Copiii
Dispăruți și Exploatați (www.missingkids.org). Pentru mai multe
informații, vizitați site‑ul www.BatukFoundation.org.
*
Am luat o pauză. Mamaki Briila e mulțumită de mine. Și are de
ce! Am muncit din greu toată dimineață, iar când i‑am spus că‑s
obosită, mi‑a răspuns cu un zâmbet.
– Odihnește‑te, micuța mea Batuk, mi‑a spus ea. Azi or să vină
o groază de bogătani.
De fapt, nu‑s deloc obosită.
Mă cheamă Batuk. Sunt o fată de cincisprezece ani, iar
cuibușorul meu se află pe Strada Mare din Bombay. Sunt aici de șase
ani și am fost dăruită cu frumusețe și un creion. Frumusețea mea
vine din interior, iar creionul, de după urechea lui Mamaki Briila,
care este șefa mea.
Am văzut cum a căzut creionul de după urechea lui Mamaki in
urmă cu două nopți. Tocmai gătisem o prăjitură, iar ea a dat buzna
in cuibușorul meu cu un zâmbet enorm, s‑a aplecat spre mine, m‑a
ciupit de obraz și m‑a sărutat pe creștet. Când s‑a inclinat, sânii
săi ca niște pungi uriașe mi s‑au apropiat de față atât de mult,
incât am văzut intre ei strălucirea transpirației. Mamaki mirosea
la fel ca noi, dar mai urât.
Ca să se poată indrepta de spate, și‑a dus mâinile la șale și
s‑a clătinat ușor, iar sânii i s‑au legănat de parcă ar fi fost doi
copilași care‑i atârnau de gât – ai fi zis că dansau. A luat
creionul de după ureche, apoi a scos dintr‑un pliu al sariului (sau
poate al pielii) un carnețel cât o palmă, de culoare galbenă. După
ce l‑a deschis, și‑a plecat iarăși privirea spre mine, iar pe fața
ei roșiatică s‑a lățit incă un zâmbet, cum se imprăștie o cană de
apă pe piatră. A făcut un semn cu creionul in carnețel, mișcându‑și
iute mâna umflată, apoi mi‑a vorbit cu blândețe:
– Scumpă Batuk, a spus ea blând, ești preferata mea. Am crezut
c‑o să mă dezamăgești in seara asta, dar intr‑o singură oră m‑ai
făcut să te iubesc.
Sunt sigură că avea de gând să‑mi amintească miile de favoruri
pe care mi le făcea, dar a intrerupt‑o un țipăt al lui
Puneet.
Puneet este prietenul meu cel mai bun și locuiește două
cuibușoare mai incolo. Țipă rar, spre deosebire de prințesa Meera,
care urlă de fiecare dată când gătește o prăjitură. Puneet țipă
numai când trebuie, iar urletul pe care l‑a scos in acel moment ar
fi putut sfărâma pietrele. Fusese un țipăt foarte ascuțit, stârnit
nu de vreo durere fizică, pentru că Puneet nu simte durerea, ci de
spaimă – Mamaki și‑a dat ea seama de asta imediat. Puneet e cel mai
valoros dintre noi, pentru că e băiat.
Țipătul lui Puneet a destrămat liniștea care invăluia strada
pe inserat, iar zâmbetul a căzut de pe chipul lui Mamaki, la fel
cum pică o monedă care pică pe pământ. Și‑a intors spre mine fundul
cât toate zilele și a ieșit valvârtej din cuibușor. M‑a impresionat
că Mamaki – un ditamai obiectul așezat pe pământ – putea să se
miște cu o asemene viteză atunci când era nevoie. Când a zbughit‑o
din camera mea, coada sariului i s‑a infoiat și mi‑a adus aminte de
pânzele folosite pentru a proteja recoltele de soarele verii.
Tocmai in acel moment i‑a alunecat lui Mamaki creionul de după
urechea unsă cu nemaipomenitul ei ulei de corp.
In urma sa, creionul a căzut pe podeaua cuibușorului, a sărit
de câteva ori, apoi a rămas neclintit. Am sărit din pat și m‑am
repezit spre el. Creionul era al meu prin decret divin.
M‑am așezat pe acel obiect mic, tăcut și nemișcat. Mintea mi‑a
zburat spre anii când eram o copilă in Dreepah‑Jil, satul meu
natal. Mă cocoțam pe o piatră insorită și uneori rămâneam acolo
câteva ore, chiar și in căldura de la amiază, inchipuindu‑mi că
aveam să mă topesc și să devin una cu piatra. Din când in când,
câte o șopârliță se strecura prin iarbă sau printre pietre. Cu
mișcări iuți și precise, se uita imprejur și, văzând că nu se mișca
nimic, se simțea in siguranță. Se relaxa și se incălzea la soare la
baza pietrei mele, iar uneori urca pe ea. Rămâneam nemișcată, chiar
dacă se oprea lângă mine. Imi controlam respirația, topindu‑mă și
mai mult, până mă confundam cu piatra. Imi foloseam puterea minții
ca să controlez mintea șopârlei. Ii vorbeam cu o voce catifelată,
iar șoaptele mele coborau asupra ei:
– Liniștește‑te, șopârliță, in curând ai să fii a mea.
Se intâmplă se te uiți in sus și să vezi o picătură de ploaie
care e hărăzită să te lovească. O vezi, știi că se apropie din ce
in ce mai iute și că are să te lovească, dar nu te poți feri de ea
– la fel pățea și biata jivină. La un moment dat, mă aruncam asupra
șopârliței (cred că inchideam ochii preț de‑o clipă), cădeam peste
ea cu o asemenea forță, incât uneori o omoram – dacă se intâmpla
așa, insemna că această ii fusese soarta. Și tot soarta făcuse ca
eu să stau intinsă pe pardoseala de piatră a cuibușorului meu și să
am un creion.
M‑am ridicat de pe podea, m‑am cocoțat pe tron, m‑am intins și
am pus creionul sub pântece, apoi am adormit. A doua zi dimineață,
când m‑am trezit, creionul era unde il lăsasem, dar fusese incălzit
de vise. Stăteam intinsă in lumina zorilor, iar ochii mi se zbăteau
la hotarul dintre veghe și somn, contemplând intrarea in cuibușorul
mea. Știam că acest creion mititel n‑avea să fie suficient pentru
a‑mi scrie povestea vieții, dar era suficient ca să incep.
Pauza și așa‑zisa mea oboseală or să se termine curând. Peste
câteva clipe o să‑mi pun jurnalul cu coperte albastre in tăietura
pe care am făcut‑o in saltea. Astăzi, când am să gătesc o
prăjitură, am să simt cu mă impunge cu spatele și am să știu ca e
acolo.
*
Ar fi trebuit s‑o auziți pe Mamaki in noaptea aceea, când a
fugit ca din pușcă in cuibușorul lui Puneet. A țipat aproape la fel
de tare ca Puneet. Urletul lui dădea la iveală spaima, in timp ce
al ei voia s‑o stârnească. In momentul când s‑a iscat zarva, doi
funcționari ii prezentau omagiile prințului Puneet, o practică
intru totul acceptabilă in ochii lui Mamaki Briila, câtă vreme
darurile pentru prinț erau pe măsură. In cazul de față, darurile nu
aveau mare importanță, intrucât adoratorii erau doi polițiști de
rang inalt. Deși la inceput au spus că nu vor decât să gătească
(atunci când au venit, am auzit‑o pe Mamaki dându‑le
binecuvântarea), mai apoi lucrurile au scăpat de sub control, iar
Puneet a fost sfâșiat cu un baston de cauciuc.
Mamaki i‑a azvârlit pe cei doi polițiști in stradă,
imbrâncindu‑i zdravăn. Afară cu ei! Ii urmăream din ușa
cuibușorului meu: s‑au ridicat in picioare, și‑au curățat de praf
uniformele cafenii, au râs ca frații și s‑au indepărtat agale in
noapte. Unuia dintre ei ii atârna de incheietura mâinii bastonul de
cauciuc. Din pricina lui, Puneet s‑a prăvălit pe podea – iar
sângele: pic, pic, pic -, de parcă pământul ar fi vrut să se
desfete cu el, la fel ca polițiștii.
Iertați‑mă, am devenit melodramatică. Nu doar pentru că Puneet
imi este foarte drag, ci și pentru că am puțin talent de actriță.
Mama mă dojenea intotdeauna din pricina asta, poate pentru că tata
era incântat de felul in care jucam tot felul de roluri. Când se
strângea intreaga familie, puneam la cale mici spectacole: il
imitam pe Navrang, nebunul satului, sau pe unchiul Vishal (“unchiul
V”), care era atât de gras, incât adormea cu capul in supă. Mama
dădea din cap și bombănea in semn de nemulțumire, in timp ce tata
râdea cu lacrimi. Intotdeauna am fost talentată la astfel de
lucruri.
Ca răsplată pentru reprezentațiile mele, tata mă lua in brațe
și, dacă mă rugam de el, imi depăna povestea leopardului cu ochi de
argint. De fiecare dată când mi‑o spunea, o infrumuseța cu noi
podoabe. Uneori putea să dureze ore in șir, dacă tata nu era prea
obosit, iar eu nu adormeam.
Imi plăcea grozav povestea cu leopardul. In unele nopți, mă
prefăceam că dorm când mama trece prin dormitorul ințesat cu
frații, surorile și verișorii mei. Dacă incă eram trează când tata
se intorcea de la câmp și de la femeia cu parfum de levănțică, o
zbugheam spre el, mă ghemuiam pe genunchii lui și il rugam
stăruitor să‑mi spună povestea cu leopardul. “Nu in noaptea asta,
Batuk”, imi răspundea el deseori, in timp ce mă cuibăream mai bine
in poala sa, simțind cum ii vibra pieptul când vorbea. Vreo
douăzeci de minute mai târziu, după ce‑și ștergea de la gură câteva
boabe de orez, sfârșea prin a ceda și se apuca să‑mi spună
povestea, insoțit de strigătele mele de bucurie. Intotdeauna am
fost leopardul cu ochi de argint al tatei.
Lui Puneet ii fusese rău, dar Mamaki mi‑a spus că se simte din
ce in ce mai bine. Intre orele de gătit, il strig peste cele două
cuibușoare care ne despart, iar el imi răspunde. La inceput,
Hipopotamul (așa ii spunem intr‑ascuns lui Mamaki) ne‑a interzis
aceste pălăvrăgeli de la distanță in timpul orelor de lucru, insă
și‑a dat seama repede că il inveselesc pe Puneet, iar acum ne dă
voie sa vorbim.
Puneet incă nu e pregătit să gătească impreună cu noi. Dacă
Puneet se simte atât de rău incât nu poate să lucreze cu noi sau
dacă moare, atunci cine o să‑mi mai țină de urât? Poate că‑i un
gând egoist, dar este capriciul unui suflet de actriță.
*
Acum sunt intr‑o mică pauză. Domnul Urechi Clăpăuge a gătit cu
mine o prăjitură foarte mică. N‑aș putea spune că‑s obosită.
Scriu cu creionul. Poate vă intrebați cum il ascut. Vă răspund
cu un zâmbet. Nu cu un zâmbet care vrea să spună: “Veniți și
venerați‑mă!”, ci cu unul viclean. Imi ascut creionul cu vioiciunea
minții mele.
La două străzi de cuibușorul meu se află Strada Hoților. Acolo
poți să cumperi orice, de la un avion la o mantie care te face
invizibil – sau cel puțin așa se zice. Pe unul dintre băieții care
transportă mărfuri cu roaba spre și dinspre Strada Hoților l‑am
botezat Bandu. Bandu trece prin fața cuibușorului meu de cel puțin
două ori pe zi. Nu‑i greu să‑mi dau seama când se apropie, pentru
că roata roabei e din oțel și face o gălăgie cumplită, care se aude
de la câteva străzi depărtare. Dis‑de‑dimineață, când merge spre
Strada Hoților, roaba ii e ințesată cu mărfuri, iar seara, când se
intoarce, lada de lemn e aproape goală. In unele zile, face mai
multe drumuri – pesemne că are de onorat niște comenzi
speciale.
Bandu pare că‑i de‑o seamă cu mine și e un băiat frumos, iar
in ultimul an s‑a mai inălțat și a căpătat o infățișare mai
bărbătească. Zi de zi iși ațintește asupra mea ochii mari și
migdalați, iar ori de câte ori ii surprind privirea, intoarce capul
in altă parte. Cred că, din când in când, adoarme cu mine in
gând.
După ce mi s‑a tocit creionul, am inceput, ca o fată vicleană
ce sunt, să‑i zâmbesc mai șăgalnic. Inclinam capul intr‑o parte și
ii imi țuguiam ușor buzele. După ce cădea in mrejele voinței mele –
la fel ca șopârla -, ochii săi intârziau asupra mea, iar uneori imi
susținea privirea preț de o secundă. Când și când, arunca o ocheadă
– așa cum șopârla scotea limba – spre coapsele sau sânii mei mici.
Stăteam in cuibușorul meu la fel cum stăteam pe piatră cu mulți ani
in urmă, așteptând ca băiatul cu roaba să se incălzească la soare
dominat de umbra mea. In scurtă vreme, a inceput să incetinească
atunci când se apropia de cuibușorul meu, iar câteva zile mai
târziu a mormăit ceva spre mine in felul primitiv al oamenilor
timizi.
După trei zile in care Bandu a tot mormăit, iar eu m‑am
prefăcut rușinată, i‑am făcut semn să vină la mine. Lacătul porții
mele e descuiat abia după ce Hipopotamul iși servește ceaiul și
prăjitura de dimineață, dar m‑am aplecat in așa fel incât capul meu
să fie mai jos decât al lui și l‑am privit printre zăbrele.
– Mă cheamă Batuk. Am foarte mare nevoie de ajutorul tău, i‑am
spus eu, apoi am făcut o pauză și i‑am zâmbit. Aș avea nevoie de o
ascuțitoare.
M‑a deranjat puțin că i‑au trebuit două zile ca să‑mi aducă
ascuțitoarea. Când a venit (era destul de târziu: Hipopotamul iși
băuse cea de‑a treia ceașcă de ceai), o ținea strâns in mâna lui
asprită de muncă, iar eu i‑am zâmbit de parcă mi‑ar fi adus un
rubin, apoi l‑am sărutat. Nu mai eram despărțiți de zăbrelele
porții. Voiam să‑l sărut pe obraz, pentru că, după părerea mea, era
tot ce merita, dar până la urmă l‑am sărutat pe gură și i‑am vârât
limba intre buze. Am simțit că limba i s‑a retras in fundul gurii,
la fel cum se ghemuiește un câine care știe că urmează să fie
bătut. Apoi și‑a impins incetișor limba inainte ca s‑o intâlnească
pe a mea, dar l‑am indepărtat imediat, impingându‑l cu ambele
mâini. Tot acest schimb de mulțumiri a ținut doar câteva secunde,
insă știam că aroma mea avea să‑i rămână in gură intreaga zi. Iar
jindul după mine avea să‑i bântuie mintea incă și mai mult
timp.
Nu știu de ce m‑am purtat intr‑un mod atât de rușinos, dar
important e că am făcut rost de o ascuțitoarea și, de atunci, n‑am
mai vorbit cu Bandu, băiatul cu roaba, și nici n‑am mai dat vreun
semn că l‑aș cunoaște.
Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura Trei.