Nani și Horia
Tot aștepți, tot aștepți?
Simt aceste întrebări în ureche, ca pe o mână străină care mi s-ar furișa în buzunar și ar cotrobăi acolo în speranța că ar găsi puținul agoniselii mele. Doar că nu mai e vorba de un câștig determinat, ci de toată zestrea acumulată într-o viață, nimic altceva decât o singură și uriașă investiție, așteptarea. Am așteptat. Ce? Marea iubire, norocul bulversant care te face din om neom și din sărăntoc miliardar, iluminarea prin care toate sertarele ființei s-ar contopi într-unul singur și aș deveni omul lui Dumnezeu? Rostogolirea cerului aducător de furtună peste un lan de floarea soarelui e un alt nume al așteptării. Am trăit uneori senzația aceasta, care e prăbușire în simbioză cu înălțarea. Ceva se clintește și o ia la vale, dar în momentele cele mai febrile ale surpării se petrece și o suspendare, te reechilibrezi și scoți capul din iureș. Rostogolirea cerului ca în pictura lui Van Gogh face să vibreze harfa sufletului meu iar melodia cea mai pură rezultată nu poate fi decât tot așteptarea…
Când deschid ochii o văd pe Maria care nu m-a părăsit niciodată. Ea vine aici la spital și mă ajută să-mi suport mizeria. Înainte subscriam la vechea teză potrivit căreia singurătatea în doi este una din cele mai grele osânde care îi poate fi dată omului. M-am înșelat. Am dorit aproape o viață să scap de Maria, nu am reușit și tot cu ea am rămas. M-am încăpățânat să nu o socotesc perechea mea și până la urmă, ocolișurile făcute, unul mai dureros decât altul, m-au adus tot în poala ei, bolnav, rănit și, ca o încununare a dezastrului, spitalizat. Săraca, și-a învins pudoarea și a venit să mă vadă, știind că de fapt nu mai am pe nimeni, nici un picioruș de prieten, că ea pentru mine reprezintă un fel de tot în care în primul rând o regăsesc pe mama. Probabil că întrebată ce este în raport cu mine ar răspunde ca întotdeauna: o cunoștință. Odată, de mult, a spus: o vecină, făcându-se rău de tot de râs. Medicului ortoped, cel care-mi completa certificatul medical – avusesem o fractură – și o întrebase care-i adresa, nu a știut să-i răspundă, ceea ce l-a făcut pe individ să râdă gros și să exclame către asistentă: înțelegi cam ce fel de vecini sunt… Dar de atunci a trecut o groază de vreme. Nu am mai făcut nici o entorsă. Încheieturile au rămas țepene, scheletul s-a rigidizat și nu mai are flexibilitatea din tinerețe. Dacă se rupe ceva atunci se prăbușește toată construcția. Nu mai scap eu cu simple torsiuni care după două săptămâni de ghips se refac.
Maria și-a învins pudoarea și a venit să mă viziteze. Cu puțin timp în urmă, observând că nu mai dau nici un semn de viață, m-a căutat acasă și acolo a asistat neputincioasă la desfășurarea acelui bâlci oribil. Fusese din fericire prevenită de o vecină că e groasă de tot, dar nici chiar așa nu putea să-și închipuie ce le va fi dat ochilor ei să vadă. Eram căzut într-o baltă de sânge, înconjurat de cadre sanitare și de câțiva polițiști. Nici nu a intrat ea bine în apartament că a și fost asaltată de o puștoaică de la o televiziune particulară care i-a adresat o avalanșă de întrebări, din care nu a înțeles o iotă. Ca prin vis, un vis întunecat, ca o alunecare prin tunel, a zărit-o și pe Nani care perora în neștire, unități lexicale unite într-un torent ininteligibil, dar deja flancată de polițiști. E posibil să-i fi pus cătușe, așa a mărturisit vecina ulterior. Totul s-a consumat repede, scrâșnit și înăbușit. Televiziunea care avusese reporter la fața locului a difuzat știrea la o oră de bună audiență, așa că tot nătărăul a putut să vadă cam ce s-a întâmplat acasă la mine, aceasta într-o seară ca oricare alta, care nu părea să anunțe prin nimic nenorocirea. Maria a fost și ea văzută dând o declarație stângace, negăsindu-și cuvintele și dorind tot timpul să-și acopere fața. De rușine. Totuși, cine a avut răbdarea să urmărească difuzarea reportajului, nu mai lung de trei minute, a putut să rețină un scurt fragment din declarația ei. A fost mereu imatur, eu adică… Ca și ea am intrat în pământ de rușine când m-am văzut la televizor, într-o stare jalnică, luat de acasă în Salvare, medicul de pe ambulanță, flegmatic și rotofei, informa sec opinia publică, în fine, un penibil fără pereche, care ție îți arde obrajii iar altuia nu-i produce nici un frison. Încă un caz care va să zică de violență domestică. De data aceasta nu el a lovit, ci ea, femeia a fost agresorul, ea va fi supusă unui control psihiatric pentru a se constata dacă în momentul agresiunii a avut sau nu discernământ. Procedura de rutină. În ultimii ani jurnalele de actualități au găzduit mii de știri-reportaj cu un asemenea subiect. Soții, iubiții, frații, părinții se bat și-și scot ochii. Căminul a ajuns un iad. Când vezi lucrurile de la distanță te mai și miri, dar de cele mai multe ori ridici din umeri. Ridicatul e și o formă de-a-ți exprima siguranța că ție niciodată nu ți se va întâmpla ceva asemănător. Drogat de aceeași nesimțire am crezut și eu la fel. M-am înșelat. Am căzut la rândul meu victima acestui tip de agresiune. Spre mirarea unora și spre satisfacția altora am apărut pe micul ecran într-o stare de semiconștiență, bandajat la cap, întins pe o targă purtată de doi brancardieri. Maria a venit la timp, anunțată de vecină, femeie de treabă de altminteri, dar care nu-și mai încăpea în piele de mândrie că, luată și ea la întrebări de reporteriță, poate să apară pe sticlă și deci e văzută de neamurile de țărănoi. M-a scârbit până la albirea părului, dar fără ea lucrurile chiar că ar fi derapat fatal. Lenuța sau cum o cheamă, stând tot timpul cu urechile ciulite ca să audă orice mișcare pe palier, a interceptat ușor zgomoturile surde și țipetele venite dinspre apartamentul meu și fără să întârzie a traversat cei câțiva metri care despart ușile apartamentelor noastre aflate față în față la etajul V al blocului, și a bătut puternic în ușă. Sonerie nu mai am de mult și probabil că nici nu o să-mi pun până dau ortul popii. I-a răspuns chiar Nani, nici nu avea altcineva, pe fața căreia plutea un zâmbet serafic, și în a cărei mânuță dreaptă se bălăbănea amenințător un ciocan. Lenuța Păun, așa o cheamă pe vecină, a înghețat în clipa aceea, înțelegând ce grozăvie avusese loc. A dat-o la o parte pe fată și s-a năpustit în camera mea de lucru unde zăceam pe covor. Mi-aduc aminte de o anumită senzație tactil gustativă, cum s-o numesc, ceva lipicios și cald mi se prelingea pe față și pe gât, nu m-am abținut și până la urmă tot am scos vârful limbii ca să gust. Văzându-mă așa, a înghețat a doua oară, dar, vajnică femeie, tot a mai avut resurse pentru a pune mâna pe telefon. Nani se potolise și privea senină toată scena. Mai târziu am încercat să-i găsesc circumstanțe atenuante. Cum nu mai avea serviciu de câteva luni bune, dacă nu chiar de jumătate de an, și de asemenea neavând altceva mai bun de făcut decât să se uite la televizor de dimineața până seara sau de seara până dimineața, schimbând la repezeală butoanele, atenția i-a fost cu siguranță captată de două evenimente, unul major, de o anvergură mondială, moartea lui Michael Jackson, altul minor, ceea ce făcea greșită încadrarea sa la categoria evenimente, deși prin atrocitate egala dispariția dintre cei vii a starului american, acela care a constat în uciderea de un adolescent a propriei mame, folosind un ciocan sau o daltă. I-a aplicat femeii mai multe lovituri direct în țeastă. A dat în ea cu sete și nu s-a oprit decât în momentul în care a văzut-o că se prăbușește la picioarele sale, fără suflare. Cazul a făcut repede înconjurul țării și timp de câteva zile aproape că nu puteai să eviți să auzi pe stradă, în autobuz sau într-un market crâmpeie de discuție plecând de la crima abominabilă. Sincer să fiu, nu am crezut o clipă că acel context ar fi putut s-o “inspire” pe Nani. Mai ridicase ea mâna asupra mea, dar nu mă pierdusem cu firea. Cei care auziseră câte ceva nu rataseră prilejul ironiilor. Ce fel de bărbat ești tu, Horică, dacă te altoiește muierea? Judecată țărănească de doi lei și trei bani, ca la noi, aici, la câmpie. Lenuța vecina, pe care bărbatu-său, pe vremea când mai era căsătorită, o bătuse zdravăn de-i învinețise carnea de pe brațe și de pe picioare, nu ar gândi diferit. De aceea, când m-a văzut la pământ, s-o fi temut de viața mea, dar parcă nici nu-i venea să creadă că o fărâmă de om cum e Nani ar fi fost în stare să mă lovească. Poate a și râs puțin în sinea ei. Doar că era groasă de tot.
Povestea aceasta e tare lungă. Aici în spital, după ce mi-am revenit iar medicii m-au asigurat că sunt la adăpost, am timp berechet să mă întorc, să descâlcesc un caier încurcat, să separ, cum ar veni spus, pulberea drumului de pulberea stelelor.