Riposta mea nu e convingătoare. Ea dă din mână a lehamite și deși i-am spus să nu-mi mai aducă nimic, vine mereu cu un braț de reviste și mi le așează în poală.
– Nu mă interesează, înțelegi, nu mă mai interesează. Am ajuns unde am meritat. Nu asta e ideea de bază? Ce să mai citesc? Ce să mai scriu? Lovitura de ciocan în cap e răspunsul primit după o viață de așteptare. Am stat și eu precum K în fața porții din spatele căreia așteptam să vină o mare bucurie. Și ce a venit?– Exagerezi. Acum vezi totul în negru. Păcat de vremea frumoasă de afară.
E într-adevăr cald și vara invadează fiecare colțișor al ființelor noastre umede. Niciodată nu am agreat verile bucureștene și nu-mi imaginam că într-o bună zi voi fi obligat să petrec câteva săptămâni fierbinți într-un spital. Dar acum căldura nu mă supără. Deși aici la etajul nouă e ca într-o etuvă, nu mă plâng și doar trag cu coada ochiului la asistentele care se vântură de colo colo, lasă ușile deschise, fac un curent ca în gară, în timp ce halatele albe li se ridică de pe picioare și atunci văd că nu au nimic pe dedesubt. Parcă nici chiloți nu ar avea sau poartă chiloței tanga a căror menire este acea de-a nu acoperi nici un centimetru din fese și de-a le dărui vederii așa cum sunt ele bombate ori țuguiate. Iată că nici instinctul sexual nu mi s-a atrofiat, ceea ce dovedește din nou că mă aflu pe calea cea bună. Mai rămâne ca într-o zi, când voi fi singur, să ating fundul unei fete din astea tinere, care ar putea să-mi fie copil, iar apoi să-mi cer scuze nătâng: iertați-mă, dar nu mai sunt în toate mințile. Cred că asistentele de aici se lasă pipăite. Probabil că le amuză faptul de-a excita persoane bolnave, cu encefalul cârpit, care nu mai știu ce fac. Dacă nenorocitul ajunge să se pipăie ca să afle cine este, de ce nu le-ar pipăi și pe ele tot cu scopul de-a recupera o fostă identitate? Afazici, agnozici, cu tulburări de percepție, privind cu evlavie spre scalpul neurochirurgului care e ca sabia Duhului Sfânt, de ce să nu ne fie îngăduite mici jocuri lascive?
Închid ochii, apoi îi deschid. Din poziția în care mă aflu văd hoitul de piatră al Casei Poporului. Uneori mi se pare că am pierderi de memorie, ca niște pete albe ca zăpada întipărite pe plaja dogoritoare a minții.
De unde a plecat totul? Nu-i așa că apariția cuiva în viață nu are nimic aleatoriu, ci ajunge să țâșnească din genunile așteptărilor tale obscure și să se încarneze stupefiant? Așa s-a întâmplat și cu Nani. Sunt convins că existența ei nu a fost niciodată autonomă și că de când a venit pe lume a depins vital de celălalt, agățându-se de ființa omului cu un patos și cu o disperare care până la urmă au deschis prăpastii adânci. Nani a fost mereu o dependentă. Așa a făcut-o pe ea mă-sa, o făptură nefiresc de blândă care întotdeauna mi-a vorbit cu deosebit respect, de o modestie tangentă smereniei, ținând ochii plecați și neîndrăznind să se uite în ochii celuilalt de teamă că privirea ar fi putut fi socotită o ofensă. Domnu’ Horia, dacă ați ști ce mult vă iubește! O aud și acum. O aud și o revăd pe biata femeie, de altminteri de vârsta mea, îngrozită mereu de gura lumii. Cum ar fi putut să reacționeze în momenul în care acolo, la țară, unde locuia și unde muncea la o fermă profilată pe cultura afinelor, a aflat că fata ei este autoarea unei agresiuni asupra bărbatului cu care trăia? Știam că nu-i convine diferența mare de ani dintre noi, că eu eram de o seamă cu ea, iar odată când ajunsesem acolo, undeva dincolo de Curtea de Argeș, apariția mea nu a încântat-o deloc, și nu știa cum să mă prezinte unor megieși care deja își vârâseră nasul unde nu le fierbea oala. Eu, la nici cinci ani depărtare de pragul celor șase decenii de viață, arătam ca tot omul, cu ceva burtă, cu grăsime depusă pe gât, cu țâțe care atunci când mă grăbesc saltă sub cămașă, păr alb, evident, rărit mai ales în creștet, groaznic de inestetic. Faptul că sunt scund înrăutățește lucrurile. Orice kilogram în plus strică o înfățișare și așa deteriorată. Cum îmi place să beau bere lichidul înspumat a făcut ravagii în organismul meu, a dat peste cap metabolismul și a contribuit cu mare succes la creșterea în greutate. Nanei însă nu-i păsa de aspectul meu și afirma că tocmai decăderea mea fizică o excită. Nu o mai scoteam din pisicuță și diminutivul acesta cu o conotație erotică îi oferea plăceri inimaginabile. Ea juca rolul pisicuței răsfățate, eu pe al dulăului zbârcit. În câte cupluri doar nu are loc o asemenea distribuire a rolurilor! Așa am ajuns odată în fața femeii sărace și spetite de muncă. Apariția noastră a reprezentat un adevărat eveniment în satul acela deluros, unde oamenii spre deosebire de cei de la câmpie mai aveau ceva bun simț. Dar nu se puteau abține de la o hrană gustoasă oferită lor pe gratis. Doamna Iordăchescu – ce nume avea! -, m-am înclinat ceremonios spre hazul general și poate de atunci am început să-mi sonorizez gândurile. Femeia m-a invitat într-o casă sărăcăcioasă unde m-a servit cu o cafea apoasă al cărei gust mi-a amintit de epoca nechezolului. Avea figura unui om bun pe care lacrimile se uscaseră în mai multe rânduri, curseseră unele peste altele și nici nu avusese femeia timp să și le șteargă că iarăși o podidea plânsul. Ce fel de om fusese? Cum trăise? Repeta mecanic că ea nu se opune fericirii copilului ei, că dacă eu am intenții serioase ea nu are nimic împotriva cununiei noastre. Nani îi arunca niște priviri severe încercând să stăvilească delirul acela plângăcios, doar că femeia avea nevoie să vorbească în neștire. Expresia aceea ”intenții serioase” – mi-aduc aminte – m-a scos din minți. Și pe Nani a iritat-o rău de tot. Știam că nu o înghite deloc pe maică-sa și din tâmpită n-o mai scoate. Odată de față cu mine o dăduse dracului, urlând cât putuse de tare. De ce o ura pe femeia aceea amărâtă nu am înțeles niciodată. De altminteri cu Nani nu puteai fi sigur de nimic. Avea treceri atât de bruște de la o stare sufletească la alta și de la o opinie exact la contrariu încât, oricât de absent, nu puteai să nu te îngrijorezi că mai devreme sau mai târziu tabloul conexiunilor ei mentale va sări în aer. Era însă doar o fetiță. Folosesc cuvântul acesta în deplină cunoștință de cauză și nu-mi fac iluzii. E aici puțină duioșie, dar și perversitate inspirată eventual de geniul lui Nabokov. După o anumită vârstă, dacă nu ai copii, se întâmplă ca în viață să-ți apară o tânără care are exact jumătatea anilor tăi, iar atunci comportamentul începe să se ambiguizeze. Pui mâna pe fată cu intenții erotice, dar curând dezmierdările își pierd siguranța și pe nesimțite se transformă în mângâieri părintești. O ții în brațe și-ți plimbi mâinile peste sânii și fesele ei, dar în modul cel mai stupefiant cu putință ajungi să crezi că e copilul tău. Imediat ți se face rușine și-ți iei mâinile de pe ea, dar puștoaica râde ațâțător, iar atunci totul se răstoarnă în mintea ta, instinctul sexual explodează, înțelegi că ai de-a face cu o femeie care e chiar mai exigentă decât celelalte și-ți taxează rateurile cu maximă severitate. Vrei să te ridici la înălțimea exigențelor ei și chiar când crezi că totul merge strună descoperi un unghi nou al privirii, chipul femeii cunoaște o transfigurare miraculoasă, așa încât în acea clipă de o rară puritate ești sigur că ea e chiar copil și deci ai comis cel mai infam incest. Nu-ți mai arde de nimic, cazi într-o rână și chiar plângi, un plâns amortizat, de parcă ar susura în tine izvoare, tocmai ca ea să nu te audă, dar chiar nu aude nimic, e deplin satisfăcută, se ridică și se duce la baie, după care se îmbracă și se așează în fața oglinzii unde se aranjează și te anunță triumfător că se simte cool. Te scoli și tu din pat purtând în suflet un amestec de emoții imposibil de decantat, o conduci la tramvai, evident tramvaiul 41, care funcționează ca un metrou de suprafață, și după ce s-a urcat în vagon respiri ușurat. Așa au trecut câteva luni. Compusesem niște cântecele vulgare care să mențină, cum se spune, tonusul. Nani este mititică, tocmai bună de pulică, dar pulica este mare și pe Nani o cam doare. Sau: Nani este o pisicuță tare udă la pizduță. Sunau atât de jenant, încât mă luam cu mâinile de cap. Ei însă îi plăceau și așa mi-am dat seama că are nevoie de o țâră de vulgaritate. Spunea că își poate menține un nivel constant de excitație, absolut necesar unei femei care altfel ar fi fadă și neinteresantă. Fără să-mi dau seama deveneam robul unei relații sufocante. Nani se pricepea să-mi extragă din minte năzbâtiile pe care tot ea le crease. Să nu te prind că te porți cu mine ca un tătic, spunea ea mai în glumă mai în serios, dar imediat tonul vocii se înăsprea și simțeam presiunea unei amenințări. Eu am avut un singur tată care a murit tânăr. Tu ești un boșorog pe lângă el. A murit când aveam mai multă nevoie de el. Doar el m-a iubit pe lumea asta, restul, adică voi, sunteți niște înlocuitori, dar mă mulțumesc și cu atât, adăuga ea râzând, abandonând repede tonul sumbru. Folosise pluralul intenționat. Voi… Nu era vorba doar de mine, ci de mai mulți.