Bărbații care-i traversaseră viața nu erau decât substitutele bărbatului primordial din al cărui picur seminal ea luase ființă. Mă așteptasem la o asemenea atitudine de origine freudistă, de aceea nici nu mă simțeam ofensat. Totuși lucrurile alunecau sinuos. Nani avea nevoie de bărbați mult mai în vârstă și cu toate acestea, în ciuda negurii senzuale în care bâjbâia, ea tânjea tot spre o iubire fantastică, luminoasă, răsărit de soare care sparge blindajele nopții. Mare consumatoare de orgasme, aspira spre o reîntâlnire cu tatăl ei tânăr, iubit neveștejit, amant fără prihană. De aceea o țineam în brațe ca s-o apăr de frigul și răul de afară. Nani, scumpo, ești o fetiță rea. De ce spui asta? venea imediat întrebarea îndreptățită deoarecea atributul ales cădea ca nuca-n perete. Voiam s-o apăr de răul lumii și o făceam rea? Rea însemna neascultătoare. Când îți cerți copilul chiar te gândești că e rău? Așa mă purtam și eu cu ea. Și atunci când o îmbrățișam trăiam o iubire sfâșietoare izvorâtă parcă din cuvintele încărcate de suferință ale mamei ei. Făceam o schimbare de roluri și intram în pielea fetei revărsând asupra identității mele părăsite mareea unei iubiri fără răsplată. Balanța se rupsese, nu mai puteam să echilibrez nimic. Eram bărbatul primordial, tatăl care ejacula în pântecele ei pentru a o fecunda. Dar mai ales pentru a-i da din nou ființă. Dacă ar fi rămas însărcinată nu ar fi născut un copil, ci s-ar fi născut pe sine, luându-și viața de la început, fiindu-și sieși mamă și crescându-se cum mama ei nu reușise. Doar că Nani nu a rămas niciodată gravidă. Poate m-a lovit cu ciocanul și din această cauză. Nenorocitule, n-ai făcut cu mine dragoste niciodată. Aceasta era suprema acuzare. Animalule, nu ai știut decât să mă fuți și nimic altceva. Exploziile de acest fel erau frecvente și mă obișnuisem cu ele. Nici nu le mai dădeam atenție. Odată, fiindcă mă mișcasem în pat într-un fel care nu i-a convenit, s-a sculat, s-a îmbrăcat și a trântit ușa . Era vreo două noaptea. Nu i-a păsat că afară lătrau maidanezii de mama focului, nici zona la ora aceea nu putea fi sigură, a plecat fiindcă așa a vrut și nu s-a speriat de nimic. Asta era Nani, Diana Ramona Iordăchescu, asta a fost…
Aș vrea să știu ce i s-a mai întâmplat, dar pur și simplu mi-e jenă să mă interesez. Pe Maria nu o mai întreb nimic. E atât de dezgustată de tot încât a scormoni din nou în rahat ar enerva-o din cale afară și nu ar fi exclus să mă părăsească și ea, deși nu prea mai are unde să se ducă. Am îmbătrânit unul alături de celălalt fără să mișcăm un pai din loc. Viața a trecut peste noi ca o paparudă dezmățată și și-a bătut joc de imobilismul nostru. Am fost mereu teribil de legați unul de altul. Pardon, încătușați, cătușe invizibile ne-au zăvorât încheieturile și ne-au paralizat mișcările. Eu am mai alergat de la o femeie la alta, ca un câine în călduri, cu limba scoasă, ea, însă, nu a făcut nici un pas. A stat ca un martor, de veghe, monitorizându-mi deplasările, curioasă să știe unde mă va mai îndrepta imaturitatea de care nu contenea să mă tot acuze. Și poate că punctul terminus a fost Nani, puștoaica adorabilă și răsfățată, care a clacat și din brațele mele, ultima pereche de brațe de bărbat care au susținut-o și au înălțat-o spre lumina atât jucăușă cât și orbitoare a iubirii, s-a prăbușit în hău. Boala minții este cea mai grea fiindcă e cea mai misterioasă. Un psihiatru experimentat tot își va recunoaște neputința atunci când în față îi va apărea bolnavul bolnavilor, el sau ea, monstrul, îngerul, supremul inadaptat, făptura cea mai vulnerabilă și cea mai sângeroasă. Nani a făcut parte din această categorie, a celor mai bolnavi. În oglinda bolii ei m-am reflectat ca în cel mai limpede abis, cristal de o neasemuită puritate, scară de diamant a nopții pe ale cărei trepte coboară cei aleși de tenebre. Clopotele băteau bezmetic, sonorizau gândurile și petalele unei gigantice florii cenușii se scuturau ca într-o ninsoare fără sfârșit. Nani era întinsă deasupra norilor și fuma încontinuu țigarete Vogue, aruncând scrumul peste pământul pieptului meu…Totuși, de unde a plecat totul? Doar nu am luat-o de pe stradă, nu am agățat-o într-o cafenea. Am întâlnit-o pe Nani într-o casă de om și nu orice fel de casă. Gazda era fosta mea profesoară de literatură engleză, Alexandra Cristian, o doamnă de o rară bună creștere și posesoare a unei culturi rafinate cum iarăși nu prea mai întâlnești în lumea aglomerată a pretinșilor noștri cărturari.Trecuse de 60 de ani, dar avea vocea subțire ca de copil, ceea ce nici nu o deosebea foarte mult de Nani pe care o considera ultima ei studentă iubită într-o facultate unde se perindaseră sute și sute de tineri, unul mai obraznic și mai nechemat decât altul. De câțiva ani se pensionase. Nani o prinsese probabil chiar înainte de retragere. Alexandra o remarcase de la bun început, de la primul seminar pe care-l avusese la grupa fetei, și discutaseră despre ce oare? Poezie? Ce fel de poezie? Elisabetană, prerafaelită, contemporană, de la John Donne la Philip Larkin? Atunci atenția îi fusese captată de puștoaica ageră, brunetă, cu ochișorii vii și buze tulburător de roșii, deși pe atunci încă nu fuseseră atinse de vârful cilindric și lipicios al rujului. Nani nu făcea parte din categoria studenților cuminți, ascultători, tocilari. Nici nu o punea în evidență o atitudine ofensivă, discursivă, pregătită mereu să ia cuvântul și să-și exprime punctul de vedere. Era o persoană retrasă, tăcută, interiorizată, aplecată asupra sieși și neglijentă față de provocările venite din exterior. Avea un farmec de sălbăticiune, trezită brusc printre vânători. Dar nimeni nu avea de gând s-o rănească. Alexandra mi-a prezentat-o în asemenea culori atrăgătoare, invitându-mă s-o cunosc. Horia, vino s-o vezi, o să-ți placă, poate te îndrăgostești de ea, a adăugat, adaos cam nepotrivit deoarece pe ea nu o caracterizau asemenea recomandări. Doar nu era vreo codoașă ca să mă combine cu cine știe ce fătucă. Dar tocmai persoanele cel mai puțin nimerite pentru un anumit rol îl intepretează cu mult mai mult succes decât aceia care doar cu așa ceva se ocupă. Așa se face că am ajuns s-o cunosc pe puștoaică. Alexandra, în stilul ei ceremonios, dar familiar, din care era înlăturată orice convenție, ne-a așezat față în față. Amândoi îi fuseserăm studenți, evident, generații diferite, eu o avusesem profesoară la începutul carierei, de altminteri nici nu ne despărțeau prea mulți ani, Nani, la sfârșit. Îi rotunjeam astfel activitatea didactică. Eram alfa și omega într-o viață la catedră, în timpul căreia nu vrusese altceva decât să plece bunăoară de la poezia lui Yeats sau Eliot și să ajungă astfel la sufletul unui om pe care contactul cu marea poezie îl modelează. Asta vrusese Alexandra fiindcă era și ea un profesor de modă veche, un maestru care prețuia înainte de orice relațiile dintre oameni, comunicarea, prietenia, afecțiunea, pe care o rănea indiferența și nu dădea doi bani pe starea de competiție. În schimb îi adora pe aceia care la rândul lor erau îndrăgostiți de Absolut. De aceea o reținuse pe Nani. Fata era și ea o amantă a Absolutului. Retrasă, aparent ștearsă, vorbind puțin la seminarii, nevrând să facă impresie, ea ardea intens, ca o flacără rebelă. Dintr-o asemenea ardere se putea naște orice. Mai târziu, mult mai târziu, am înțeles că aura care o înconjura pe Nani era aceea a riscului. Și iarăși mă întorc spre întrebarea care mă obsedează: o fi văzut Alexandra reportajul? A aflat? Ce-o crede? S-o socoti vinovată că ne-a făcut cunoștință? Așa cum o știam, filosofică, gândurile inspirate de cumplitul incident s-ar fi arcuit deasupra mizeriei propriu-zise și m-ar fi ajutat să mă desprind de jena sâcâitoare. Cu alte cuvinte, o altă formă a străvechii înțelepciuni potrivit căreia așa trebuia să se întâmple. Aici trebuia să ajungi, Horia, nu te speria, nu te rușina, nu te ascunde de oameni! Dacă ai ajuns aici, aceasta înseamnă fie că scrisul tău a fost greu ca o bilă de fontă, fie că într-un anumit moment al vieții ai făcut o greșeală pe care nu aveai cum s-o răscumperi decât prin propriul cheag de sânge. Ți-e clar?