Nani și Horia
Nu mai vorbisem de mult cu ea, iar după incident cu atât mai puțin eram ispitit s-o sun. Dar poate tocmai discuția cu Alexandra m-ar fi liniștit. M-ar fi ajutat să uit că mă aflu într-un pat de spital, că fusesem victima unei agresiuni, că persoana care m-a lovit e chiar fata spre care ea mă îndreptase. Sau tocmai acest ultim element nu trebuia șters. Originea înaltă, odată retezată, nu mai avem nici o ancorare și suntem exact cum ne văd nătărăii din jur. Dacă Nani ar fi fost o femeie de stradă, adusă în casă, care în scopul jefuirii m-ar fi lovit, atunci pe bună dreptate nu aș mai fi îndrăznit să ridic ochii din pământ. Ce căutasem aceea primisem. Maria, ca întotdeauna bine informată, nu a ratat prilejul să-mi aducă la cunoștință o crimă abominabilă care se petrecuse la Timișoara. Doi puști de 20 de ani, el și ea, au măcelărit un sexagenar stricat care o angajase pe fată pentru o repriză de sex. Informarea mi s-a părut de prost gust. Adică? Ce vrei să spui? Că se poate și mai rău? Da, totul se plătește, viciul, dar și imaturitatea. Intru, nu-i așa, în a doua categorie. O corcolisem pe Nani, o râzgâiasem, refuzasem gândul că am de-a face totuși cu un om bolnav și precum șarpele încălzit la sân care până la urmă tot te mușcă de beregată, așa și fetița răsfățată țâșnise din cuibarul de catifea și lovise cu sete. Aici ajunsesem. Doamna Alexandra Cristian trebuie musai să știe.
Mă întorc spre ziua când ne-a făcut cunoștință. Toți trei eram emoționați. Poate cea mai emoționată era chiar gazda. Stătea în fotoliul masiv de stejar, cu picioare curbate, tapițat cu piele de vițel și bătut în bumbi auriți, o piesă veche de mobilier, ca și altele din apartamentul ei de două camere, de la etajul opt. Ce căuta o asemenea mobilă într-un bloc muncitoresc? Și acesta era un semn al căderii de-a lungul aceluiași fir descendent care îi face pe copii să urmeze un drum nedorit și doar din când în când să mai privească în sus, spre amintirea părinților lor. Alexandra Cristian provenea dintr-o familie foarte bună, înrudită chiar cu faimoșii politicieni care în urmă cu aproape un veac făuriseră România mare și modernă. Profesori, juriști, medici, arhitecți, nu mai pomenisem o asemenea densitate de oameni de vază ca în familia aceea, dar pe de altă parte nici nu am pomenit mai multă modestie. Dacă acest cuvânt nu este cel mai nimerit, atunci s-ar cuveni să mă refer la ceea ce înseamnă bun simț, acea calitate prin care omul de valoare nu vrea niciodată să se pună în evidență și doar se supune unor legi situate deasupra lui. Așa și familia lor înțelesese de timpuriu că unii dintre ei vor fi sacrificați în noua și nedreapta așezare a vremurilor. Tatăl Alexandrei fusese arestat în vestitul proces Noica Pillat. Organele veniseră să-l ridice chiar în ziua de Bunavestire a anului 1958. Halal sărbătoare mai fusese aceea! După ce mă cunoscuse și deslușise în firea mea un crâmpei ce se înrudea cu buna cuviință considerase că nu greșește dacă începe să-mi povestească despre destinul unei familii al cărei ultim urmaș era tocmai ea. Neavând copii, ea știa că fluviul tumultuos care pornise din veacurile trecute de undeva de prin zona Muscelului și adunase afluenți atât din Oltenia cât și din Moldova avea să sece și singura consolare ce-i mai era îngăduită înainte de-a închide ochii va fi fost aceea a unei case memoriale în amintirea bunicului ei, Ion Cristian, jurist de reputație internațională, a unor cărți publicate în care ar fi fost consemnată istoria familiei, a unei săli la Muzeul Literaturii, în incinta căreia vizitatorii ar fi admirat chipurile celor care fuseseră Dinu Cristian și sora acestuia, Teodora, Tea sau Dora cum îi spuneau ei. Halal sărbătoare! Multă vreme după aceea Alexandra se străduise să priceapă de ce avusese loc o asemenea inversiune. Măcar să-l fi arestat pe Dinu într-o zi oarecare. Soarta alesese o zi sfântă. Plecase el la închisoare cu sufletul greu, dar nu privise înapoi. Știa oare că în acel an aveau să vină pe lume viitoare vedete precum Madonna sau Michael Jackson? Cu ce l-ar fi încălzit o asemenea știință a viitorului? Alexandra nu avea pe atunci nici zece ani și doar își amintea negura care se lăsase peste casa lor odată cu plecarea tatălui, negură în care mama ei, scriind poeme lungi ale despărțirii și ale nădejdii într-o altă viață, lăsa impresia că înoată împotriva curentului pentru a ieși la liman. Mai târziu avea să înțeleagă că, odată închis, șansele revenirii aceluia erau minime. Viața sa e numai în Mâna celui de sus fiindcă pe pământ nu mai funcționează nici o lege. Așa a fost copilăria mea, mi-a spus Alexandra odată, când nu mai eram studentul ei, dar continuam s-o vizitez. Ajunsesem un fel de profesor la o școală de la periferia Bucureștiului. Nu mă șoca mediul, aceasta spre deosebire de alți colegi sau colege care, aruncate în câmpul muncii, resimțeau până la os criza adaptării. Unde mai era universul cirscumscris de străzile Edgar Quinet și Pitar Moși între care se desfășura bătrânul bulevard Magheru? Se trezeau prăpăditele la mahala sau în vreo suburbană, iar ele, învățate de la orele de fonetică să pronunțe cât mai în spiritul limbii străine, sufereau batjocurile venite atât din partea elevilor cât și a părinților acelora, se roșeau, se rușinau, se simțeau ca niște cuconițe fragile în fața valului de apă menajeră care țâșnea din toate gurile de canal. Dacă se mai pomeneau pe cap și cu un nespălat de la primărie care, așa din simpatie față de noile cadre repartizate în învățământ, mai avea chef să le și pupe după ce le strânsese mâna tovărășește, le treceau fiori de gheață, iar una dintre proaspetele absolvente a și leșinat, izbită de mirosul de ceapă combinat cu cel de țuică și de transpirație pornit spre ea dinspre omul muncitor. Când am auzit de incident am râs, a râs și Alexandra. Ruxandra, așa o chema pe fată, fusese tot una dintre cele mai bune studente ale ei, studioasă, sensibilă, numai ochi și urechi, menită unei cariere academice, unde ajunsese amărâta, frecată de secretarul de partid, trimisă să facă recensământul animalelor, țipând la elevi ca să aducă sticle și borcane, e mult de atunci. După 1990 nu știu ce s-a întâmplat cu ea. Eu între timp renunțasem la simulacrul de învățământ și mă angajasem la un ziar. Nu mă atrăgea însă deloc gazetăria. Știam că e cea mai sigură cale de autodistrugere. Nici nu mai scrii, nici nu mai citești, doar toci și tocești niște cuvinte inodore, incolore, insipide. Decepția mare a venit mai ales după 1989. Abia atunci am băut amarul până la ultimul picur. Abia din acel moment încolo m-am dumirit ce e ratarea. Totuși, o aveam pe Alexandra. Vizitele mele nu erau neapărat lungi, mi s-ar fi părut de altminteri indecent să-i ocup femeii timpul. Era și ea căsătorită, avea obligații, îndatoriri, nu-și dedica viața unei prietenii cronofage. Știam că am talent să le mănânc oamenilor timpul, să mă așez confortabil în centrul discuției, poate chiar în al minții lor, și astfel să-i silesc să nu se gândească decât la mine. Față de Alexandra eram timid. Era suficient să-mi facă o observație ca să mă îmbujorez. Continuam să văd în ea profesoara sobră, apropiată, dar și distantă, care nu abdica de la exigențele impuse de abordarea unui anumit nivel cultural. Oricât de palpitante problemele personale, tot cultura rămânea pe primul plan. Mereu revenea la William Butler Yeats, poetul mistagog, scriitorul tenebrelor superioare, făptura cea mai eterică într-un secol al fărădelegilor. Învățam pe de rost versuri din poezia irlandezului care toată viața năzuise spre tărâmul veșnic înverzit al insulei Avalon. Ea m-a convins să-mi aleg ca temă de licență ”paralela” dintre Yeats și Blaga, oho, ce mai deliciu… Dar deja ceasurile erau înaintate. Intraserăm în anii ’80 iar Alexandra simțea că se întorc din nou represiunile. Având pretextul lucrării o vizitam destul de des. Nu prea mai era atentă la teoriile mele asupra literaturii comparate, ci privea încețoșat spre un punct situat undeva în urmă cu vreun sfert de veac, din nou acea zi grea ca o pereche de cătușe, Bunavestire sau Reauavestire a anului 1958, momentul de la care copilăria ei și-a pierdut inocența și a căzut ca într-un nor format din praful de cărbune ce se ridica de jur împrejur, înecând cartierul unde locuiau, delimitat pe o latură de strada Izvor, pe alta de Poenaru Bordea, cine le mai știe… Noi, spunea Alexandra, aveam casa pe Cazărmii. Denumirea sună înfricoșător, dar era o străduță liniștită și umbroasă pe care mergeai ca spre un alt tărâm. Era mai mult decât o impolitețe, dacă nu chiar o impietate, să nu-l saluți pe acela pe lângă care se întâmpla să treci. Ceva mai sus de casa noastră era biserica Schitul Maicilor. Când tata s-a întors de la pușcărie a făcut drumul de la tramvai până acasă cu pași de melc, era vară, după Sf. Ilie, sudoarea îi șiroia pe sub cămașă, dar ajuns în lumea lui toate de pe el se zvântau și în primul rând sufletul doborât ani și ani câștiga alonja. Un suflet dacă nu arde înseamnă că omul acela se necrozează, putrezește de viu, iar arderea e alimentată de un combustibil nobil, iubire, speranță, gustarea de aici, de pe pământ, a poamelor ce cresc dincolo, în livezile raiului. Tata avea arta unei asemenea pregustări. În 1964 eu eram deja domnișoară, dar l-am îmbrățișat cu aceeași fericire a copilului din jurul căruia se împrăștiau norii negri…
Simplu și maiestuos îmi povestea Alexandra despre viața ei marcată de detenția părintelui ca de un sigiliu, iar apăsarea trecuse dincolo de suprafața cuvintelor, însângerând inima fină ca mătasea. Licența în literatura comparată a fost dublată de asemenea evocări, dar cea mai importantă dintre toate, îndreptată spre pavilionul auzului meu, a cuprins o mărturisire suavă și în același timp teribilă. Chiar de atunci, din acea zi de vară a anului 1964, mi-a spus ea, am aflat că tata ține un jurnal al așteptării…