Jurnalul Annei Frank dovedește că realitatea întrece imaginația, emoționează și șochează cum ficțiunea reușește rareori să o facă. Însemnările ținute de Anna respiră autenticitatea ce se naște din sensibilitatea unei vârste, cea a trecerii de la copilărie la adolescență, între 13 și 15 ani. Sunt exact cei doi ani cât a stat ascunsă cu familia în clădirea din Amsterdam, în anexa firmei încredințate de tatăl ei celor doi asociați olandezi.
Confesiunea Annei are forma unui șir de scrisori adresate unei prietene imaginare, Kitty. Faptul în sine semnalează o stare a fetei, care simte că nici mama ei, Edith, nici sora mai mare, Margot, nu o înțeleg, nu are cu ele afinități, așa că asemenea copiilor singuratici își imaginează o prietenă căreia să i se destăinuie, cale disperată prin care caută să se salveze și să comunice tot ce simte, terapie aplicată inconștient pentru a înțelege ce se întâmplă în jur și ce se petrece în partea lăuntrică.Anna înregistrează evenimentele din familie, are ochi de observator fin, scrie despre cei de lângă ea, despre încordarea legăturii cu mama și apropierea treptată de sora mai mare, ca și despre tatăl cel grijuliu. În vremuri obișnuite ar fi devenit poate o adolescentă rebelă sau ar fi acaparat-o lecturile, dar spațiul restrâns în care trăiesc atâția oameni, presiunea psihologică a izolării, grija de a evita zgomote ce i-ar trăda, starea de alertă impregnează jurnalul cu o tensiune continuă.
Numeroase notații se desprind și capătă semnificație și cred că aproape orice adolescent se regăsește în observațiile Annei: pagina în care își declară hobby-urile sau reproduce o discuție între adulți ca probă de obtuzitate, comentariile despre convingerile false ale adulților că îi înțeleg pe copii și pe adolescenți, lista în care inventariază preocupările celor din Anexă. Aici se văd prospețimea privirii, umorul și inteligența Annei Frank.
De la prima publicare în 1947, ca mărturie zguduitoare cântărind mai greu decât probele aduse în procesul de la Nürnberg, jurnalul își creează propria poveste. Mai întâi existența celor trei versiuni: versiunea A, cu notațiile proaspete, versiunea B cuprinzând rescrierea după ce Anne a auzit la radio o declarație făcută de un ministru al guvernului olandez în exil privind importanța documentelor scrise despre experiențele trăite în timpul ocupației, paginile eliminate de tatăl fetei, unic supraviețuitor al familiei, conținând observații prea puțin măgulitoare la adresa mamei, dar, mai ales, experiențele sexuale.
Povestea filologică a jurnalului nu se poate separa de altă poveste – destinul familiilor din Anexă. În urma unui denunț, sunt arestați cu toții, dar una dintre proprietarele firmei salvează jurnalul Annei cu gândul să-l restituie fetei. Toți ajung în lagăr, supremă ironie! chiar după ce devenise limpede înfrângerea Germaniei, iar singurul supraviețuitor este tatăl, Otto Frank, care se ocupă de publicarea jurnalului. El decide forma inițială și tot el are de suportat atacurile ce urmează.
Celor două povești le urmează a treia: receptarea contradictorie a jurnalului. Jurnalul a declanșat și un lung șir de atacuri: i s-a contestat autenticitatea, au urmat expertize peste expertize, procese și decizii ale instanțelor cu amenzi și alte sancțiuni. Dar jurnalul are impact uriaș în America, în toată Europa, este tradus și studiat în școli, devine o operă de referință pentru multiple abordări – istorie și psihologia vârstelor și a captivității, formă de literatură confesivă.
Și, în sfârșit, a patra poveste ține de forța jurnalului de a stimula alte creații: o piesă de teatru, distinsă cu premiul Pulitzer, mai multe filme și chiar manga, statuia plasată în fața casei din Amsterdam, o replică în ficțiune a unei autoare americane, cu un roman al cărui erou este Peter, adolescentul din Anexă, salvat și ajuns în America postbelică. Poate că și în România, jurnalul va genera alte creații… Jurnalul nu și-a pierdut nici acuitatea, nici actualitatea.
Jurnalul Annei Franck, traducere din neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu, Editura Humanitas, 2011, 390 pag.