Citiți aici despre criza prin care au trebuit să treacă românii, cu sau fără voia lor. Mirkovics Anamaria ne-a trimis câteva “frânturi” din jurnalul său de criză
Martie: A cincea lună de stat acasă. Am trecut de iarnă fără să îngheț în stația de autobuz. Ultimele economii sunt pe terminate, noroc că stau acasă cu ai mei care mă susțin moral și culinar. […] Prima invitație la interviu- a primit tata salariul, îmi permit biletul dus-întors pînă la oraș.
1 Aprilie: Prima zi de muncă. Ni se face “onboarding”: o tanti foarte plină de sine ne ține teoria oropsiților, ne spune că trebuie să fim cei mai fericiți că ne-au angajat pe timp de criză, ne prezintă viața ei perfectă, marile realizări ale firmei și prietena care a ajutat-o să se propulseze în firmă, ne dă să semnăm contracte și angajamente. La final ne trage o palmă cu oferta salarială și ne trimite la testare psihologică. Eu sunt degradată în acte, pentru că la call center nu dă bine să fii expert în comunicare. Mă cert și obțin calificativul de filolog, conform denumirii facultății absolvite.
Aprilie: La testarea psihologica ne detașăm din grupă două persoane: ultimul loc de muncă – analist financiar (sic!). Ieșim de acolo cu capul în pămînt, nu noi am vrut să ajungem aici. Merg foarte mult pe jos, colind orașul prin orice vreme, nu am bani de abonament pe troleibuz. Încerc să nu cheltui “dota” de 50 de lei pe săptămînă pe prostii, pînă la primul salariu mai este.
Iulie: Primesc premiu de stimulare pentru munca depusă: 120 de lei. Cît să îmi permit să îmi iau două perechi de sandale la preț de una…Cine mai zice că e rău pe perioada de criză, cînd însăși guvernanții neagă criza, e un prost!
August: Colegii mei cu părinți cu dare de mînă pleacă la mare. Noi disperații amînăm concediul.
Octombrie: Rămasă fără voce din cauze necunoscute, mi se spune pe ton amenințător că pot pleca în concediu medical dar pe propria răspundere(!). La revenire, găsesc un mail nuanțat din acea perioadă: dacă ne îmbolnăvim subit, nu e vorba că superiorii nu observă asta, dar…se pare că s-au revoltat colegii de ce mi s-a spus mie cînd am anunțat după prima oră de muncă, că nu pot continua.
Decembrie: Banii sunt tot mai puțini, poate vine vreo primă. Se ia decizia să nu se mai dea sporuri de performanță. Acum se dă spor pentru vînzări – traget-ul e de neatins. Că doar îi întrecem lunar pe rivalii noștri din business, suntem mai înhămați și mai prost plătiți. Și ne facem reclamații unii altora la cei care ne-au angajat. Primim un breloc cadou de sărbători și o veste mare: toată lumea lucrează de Crăciun și de Anul Nou. Ies la ora 16 de la serviciu, fac Revelionul și la 7 dimineața sunt înapoi la datorie.
Ianuarie: Avem colegi noi, ne mărim efectivele.
Salariul este același. Se anunță disponibilizări din martie, dar nu
la noi. Lumea înnebunită sună și dă vina pe noi. Ne sună în special
persoane care își permit lucruri scumpe și fac pe victimele. Se
tînguiesc mai abitir ca un funcționar sau un profesor, pe
principiul “daca merge”.
Martie: Se angajează oameni noi, suntem în top. Vine cineva de la
firma mamă și ne ține prelegeri că nu suntem buni de nimic, suntem
niște frustrați ( ni se spune cu exact aceleași cuvinte!). Se
strînge lațul și mai tare: nu mai sunt premii, nu mai sunt unele
privilegii. Noi muncim, noi nu gîndim, șomajul ar fi ideal, dar
cine să ți-l dea. Aud că sunt chemați în ședință cei vizați și sunt
puși să-și semneze demisia. Începe psihoza. Paștele îl petrec la
serviciu. Nu mai primim nici breloc.
Iulie: Lumea e tot mai înnebunită, suntem în criză, TVA-ul crește. Mi se impozitează bonurile de masă. Și la ce mă ajută că le am? Banii care mi i-au tăiat erau exact ce imi rămînea de cheltuială după ce plăteam partea mea de chirie în apartamentul infect, plin de igrasie și foarte neîngrijit pe care-l împart cu o profesoară și o studentă. Bonurile nu mi le cumpără nimeni, iar mama mă ține cu mîncare de la țară.
August: S-a trezit lumea că s-au mărit facturile din cauza TVA-ului. Tot eu sunt de vină. Aud repertoriu variat la căscuță, în funcție de preferintele electorale ale celor care sună. Și nu mai e criză: lumea e la mare, în străinătate, se relaxează. Eu muncesc. Scap în sfîrșit de creditul de 100 lei lunar/cinci ani. Plîng și eu și doamna care-mi dă foaia care mă absolvă. Mărire de salariu nu se întrevede.
Septembrie: sunt racolată de o firmă de prestigiu. După interviu, mi se aruncă o sumă deloc de neglijat în situația mea, plus un salariu puțin mai mare decît prezentul și comision din vînzări pe internațional. Semnez ca pe durata de un an să nu plec din firmă. Oricum n-am de unde să-i returnez.
Octombrie: Este adusă o persoană din străinătate exact pe același post. Rămîn să ma uit pe pereți. Și să sper…Într-o revistă de profil se scrie despre firma noastră care are creștere cu 25% pe perioada crizei. La fel și concurența.
Decembrie: A treia lună de mai-mult-uitat-pe pereți. Sper să nu mă dea în șomaj. Iau și cadou de sărbători și merg și la masă la restaurant de patru stele, împreună cu colegii. Îmi promit să trag cu dinții de post, colegii sunt de treabă.
Martie: Fac munca cea mai urîtă, pe principiul ultimului venit în firmă (mi se spune în față de ce sunt eu cea aleasă). Mai apuc și cîte o vînzare, dar e contorizată în altă parte: postul meu e pe internațional. Nu am primit nici un comision pînă acum.
Aprilie: Mă îmbolnăvesc, iau bani împrumut pentru tratamente, mi se scot ochii pentru medical. În sfîrșit Paștele acasă cu ai mei. Și cadou de la serviciu, în plic cu iepuraș desenat de secretară în orele de relaș.
Mai: Mai am mult de tras pînă să mă achit de
datorii.Banii sunt tot aceeași, mi se mai induce încă sentimentul
de ultimului venit. Pîinea e mai scumpă cu 0,8 bani în ultimele
două săptămîni. Dacă mă lasă și butelia, o dau pe hrană rece pînă
la leafa de la începutul lunii viitoare. Iar la TV se anunță
sfîrșitul crizei…
Urmează: “criza” electorală!
Răspunderea pentru conținutul articolelor publicate revine exclusiv autorilor.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.