Nu de putine ori am avut surpriza sa descopar, tocmai cand ma asteptam mai putin, personalitati uimitoare. Paul Emil Rascu a fost pentru mine o revelatie: inginer proiectant in domeniul energetic clasic si nuclear – a elaborat proiectele si a coordonat executia a peste 50 de instalatii de 110 KV, 220 KV, 400 KV si 750 KV, cea mai inalta tensiune din lume folosita industrial -, autor a numeroase lucrari tehnice si a mai multe carti, unele premiate de Academia Romana, P.E. Rascu este un spirit tanar, pasionat de necunoscut, cu numeroase contributii in domeniul istoriei antice, despre care vom mai vorbi. (Marcela Gheorghiu)
M-am nascut, ca al treilea copil al familiei, in ziua de 3 decembrie din anul 1924, la orele 19.00, in zodia Sagetatorului. Din 1920, parintii mei, Gheorghe Mihai Rascu si Paula Paraschiva Rascu, locuiau in Basarabia, la Chisinau, unde tatal meu, care era profesor de geografie si cosmografie (astazi astronomie), obtinuse repartizarea la Seminarul Teologic si la Liceul Militar “Regele Ferdinand”.
Am fost botezat in ziua de 25 aprilie a anului 1925, cu numele de Paul, caruia i s-a adaugat si Emil, dupa numele nasului meu, Emil Mazurchevici, care a fost in copilaria mea bunul, blajinul si darnicul “nenea Ursu”. Desi parintii mei socotisera ca primii lor doi copii (Gelu si Olga) erau de ajuns, am reusit sa prind viata si sa-i fac sa nu regrete acest lucru, daca ar fi sa ma iau dupa cateva dintre aprecierile pe care tata le scria in… “Jurnalul lui Puiu” (nume care cu trecerea anilor a devenit tot mai nepotrivit). “Jurnalul” a fost tinut cu regularitate si perseverenta pana la varsta majoratului meu, reunind informatii despre viata noastra, note despre evolutia cresterii, despre bolile si tratamentele aplicate, despre reusitele noastre. Iata cateva remarci: “Cand doarme, parca este un inger, dar cand tipa se vede ca e baiat. (1 luna)”; “Puiu a lasat toate jucariile si nu s-a dezlipit de patefon, dovedind ca-i place muzica. (2 ani)”; “E destept si vioi. Canta la pian melodii dupa ureche si chiar compozitii proprii. (6 ani)”
Fiind timpuri de pace si Basarabia o provincie deosebit de bogata, iar parintii mei oameni asezati, sanatosi, fara vicii, am avut o copilarie indestulata, cu bucurii de neuitat la sfintele sarbatori ale Pastilor si Craciunului, de zilele noastre de nastere si de nume, capatand o educatie ingrijita, completata cu traditionalele excursii – vara la mare sau la munte si, in vacantele de primavara, uneori, pe la manastiri sau la sora mamei mele, la Constanta.
In Chisinau locuiam pe str. Alexandru cel Bun, la nr. 75, intr-un lung sir de case apartinand Facultatii de Teologie, unde, impreuna cu copiii altor profesori ce locuiau aici, ne grupam vreo 15 pusti de varste apropiate avand ca loc de zburdalnicii o curte imensa, cu patru gradini cu flori si un rond central, iar in fundul curtii o movilita sub care se casca beciul, care iarna se transforma in derdelus. Nu este greu de imaginat ce puteau face 15 copii, fete si baieti, bine hraniti si bine ingrijiti, fiecare dintre noi fiind plin de initiative.
Fotbalul si voleiul nu erau marile noastre pasiuni; mai curand fotbalul de masa (pare-se, o inventie locala), prinselea, ascunselea, crichetul si sahul. Uneori improvizam spectacole de teatru ad-hoc. Cei mai mari saream, din cand in cand, zidul despartitor in gradina Mitropoliei, aflata gard in gard cu noi, ca sa sterprelim fructe care, astfel obtinute, pareau mai bune. Alteori intram in subsolurile Facultatii de Teologie, unde gaseam diverse lucruri care ne pareau interesante – sei pentru cai, hamuri si alte obiecte ramase din timpul stapanirii rusesti. Un alt deliciu il reprezenta pentru mine catararea pe acoperisurile locuintelor dispuse “in vagon” de unde puteam culege din curtile altor locatari cele mai frumoase caise, desigur inca necoapte, din varful copacilor care depaseau stresinile caselor, sau sa aruncam cu mici bulgari de lesie peste plimbaretii de pe strada.
Primele patru clase le-am absolvit la Scoala primara nr. 14, de care ma leaga amintiri frumoase. Spre uimirea invatatoarei mele, cu toate ca proveneam dintr-o familie de intelectuali, nu stiam nici sa citesc si nici sa scriu, spre deosebire de sora mea mai mare. Inainte de a merge la scoala, ea citea cu usurinta povesti, dar in clasa se plictisea asteptand ca ceilalti copii s-o ajunga din urma. Am plans mult ca primele mele note erau pe masura, dar am dovedit o mare ambitie, astfel ca la fiecare sfarsit de an obtineam premiul I si primeam multe cadouri. Eram foarte inciudat daca nu intelegeam ceva si plangeam. Din nou il citez pe tatal meu, din “Jurnalul lui Puiu”: “nimic nu primeste mintea lui daca nu este clar si logic. Cand nu pricepe ceva se eneveaza si spune plangand ca nu a inteles. Profesoara il adora, zicand ca este un copil care reactioneaza. (8 ani)”
Din clasele a 3-a si a 4-a pastrez o calda amintire invatatorului Secara, moldovean staruitor, blajin, la care cea mai aspra vorba adresata elevilor ce nu invatau bine era “esti un proclet”.
Am intrat apoi in clasa I, la Liceul B.P. Hasdeu, unde am avut profesori talentati care m-au stimulat la invatatura. Nici un obiect de studiu nu mi se parea greu sau neinteresant. Una dintre marile mele placeri era rasfoitul noilor carti de scoala la inceput de an. Mirosul hartiei proaspat tiparite nu-l pot uita nici acum, iar misterele pe care urma sa le descopar le parcurgeam in avans cu incantare.
La invatatura ma situam printre fruntasii clasei si ma bucuram de increderea profesorilor. Imi amintesc ca langa gardul liceului era caruciorul cu bunatati al binecunoscutului Mos Vartos, care ne vindea in sezonul cald inghetata “vartoasa”, iar iarna prajiturele si fructe insiropate.
De regula, familia noastra se aduna la masa de pranz, cand tata comenta intamplarile de la scoala, raspunsurile bune sau rele ale elevilor, fapt care ne-a extins cu mult cunostintele in raport cu ceilalti copii din clasa, colegi de-ai nostri. La randul nostru, ne povesteam si noi rezultatele si impresiile de la scoala. De multe ori, insa, masa era un prilej de joaca pentru noi, caci nu foamea ne aducea acasa.
In multe seri, tata, care isi cumparase o pianina, ne canta diferite piese muzicale preferate, pentru fiecare dintre cei trei copii, in timp ce noi, culcati pe covoare moi, ne uitam la pozele cartilor din biblioteca lui. Toti copiii aveam inclinatii muzicale: Gelu lua lectii de vioara si canta in orchestra liceului, Olga era o adevarata artista, la serbarile scolii cantand, dansand si recitand poezii cu mult talent, in vreme ce eu improvizam la pian diferite melodii, avandu-l ca profesor chiar pe tata. Din pacate, avand multe alte preocupari pe cap, iar eu ocupat fiind cu joaca, nu am perseverat; am regretat mai tarziu acest lucru. Scria tata in jurnal: “Puiu fredoneaza orice melodie, oricat de grea ar fi, si la pian face compozitii. (7 ani)”.
O parte importanta a educatiei noastre am capatat-o in excursiile organizate de tata. In functie de itinerar si de varsta noastra, angaja o calauza si, uneori, cai pentru noi. Pe parcurs ne explica frumusetile ce ni se dezvaluiau privirilor, denumirile muntilor si ale raurilor, geologia rocilor, fauna si flora locului, iar seara aflam numele astrelor de pe cer.
Cand pleca cu noi la vreun obiectiv mai indeparat, lua doar doua-trei chifle si cateva fructe, desi stia bine ca nu ne puteam intoarce acasa pana la vremea mesei, cand ne astepta mama. La scancetele noastre de sete sau de foame, tata ne arata proviziile de care dispuneam si ne cerea sa le impartim noi, egal, intre cei patru participanti la excursie, indemnandu-ne sa invatam sa rabdam. Cat de buna a fost deprinderea acestei rabdari, abtineri, aveam sa o apreciem in anii de suferinta si lipsuri pe care urma sa-i traim in timpul refugiilor noastre!