Intre 1968 si 1972 (anul mortii), Dumitru Sandru a condus, la Craiova, sectia de Filologie a Centrului de Istorie, Filologie si Etnografie din cadrul Academiei de Stiinte Sociale si Politice, a desfasurat o munca sustinuta de organizator si de indrumator al studiilor de dialectologie si folclor, initiind numeroase cercetari de teren. Evocarile Tudorei Sandru Mehedinti pun accent pe aceasta perioada, dar drumul abia deschis al reconstructiei personalitatii tatalui continua. (Marcela Gheorghiu)
Portretul unui savant
Student fiind, tatal meu a legat prietenii cu oameni care, mai tarziu, aveau sa sufere ani grei de temnita comunista – sociologul Anton Golopentia (tatal lingvistei Sanda Golopentia), folcloristul Ernest Bernea (tatal pictorului Horia Bernea), dar si cu alti valorosi filologi, folcloristi si literati: Ovidiu Papadima, Alexandru Bistriteanu, Gheorghe Vrabie, I.C. Chitimia, Petre Olteanu, Romeo Vulcanescu, Al. Dima…
Dintre toti, Ovid Densusianu a jucat un rol precumpanitor in viata profesionala si spirituala a tatalui meu. I-a fost nu doar profesor, indrumator, conducator de doctorat, ci si un adevarat maestru. Din marturiile tatei, dar si din cele relatate de prieteni de generatie care au fost la noi in casa si de care imi aduc aminte foarte bine, tata a fost studentul preferat si discipolul marelui savant. In toata activitatea sa, a fost profund influentat de conceptia lui Densusianu, conform careia cercetarea lingvistica trebuie sa se imbine cu cea folclorica si etnografica. Tata a fost, de buna seama, cel mai apreciat si mai bine informat student al lui Densusianu in ce priveste activitatea profesorului, incepand chiar cu exceptionalele cursuri universitare ale acestuia, pe care tata le-a transcris (de altfel, le pastrez si astazi in original) si le-a pus mai tarziu la dispozitia editorilor. Este cazul volumului III din “Operele complete” ale lui Densusianu. De altfel, parintele meu i-a dedicat doua studii care prezinta si analizeaza viata, activitatea si contributia esentiala a acestuia la dezvoltarea filologiei romanesti: “Ovid. Densusianu filolog – bibliografia cursurilor si trei facsimile” (1939) si “Intre filologie si folclor – in conceptia scoalei Densusianu” (1947). Din aceste lucrari, dar si din insemnarile din jurnalul pe care tata il tinea in acei ani, se desprinde portretul savantului: “Densusianu a mostenit din familia sa acea nota de severa disciplina, de austera moralitate si neasemuita cinste si demnitate care l-a caracterizat toata viata”. In alta parte, noteaza in jurnal: “Acest genial om de stiinta si eminent profesor, ca om, e lipsit de simtul realitatii…”, si relateaza un episod anecdotic: la unul dintre cursurile profesorului, “cateva muieri lipsite de cel mai elementar bun simt” vorbeau in fundul amfiteatrului cu niste studenti, iar profesorul “nu a avut curajul, din cauza finetii lui, sa le atraga atentia”.
Cu fonograful si rucsacul
Tot in anii studentiei, Dumitru Sandru a devenit secretarul si animatorul Societatii Studentilor in Filologie Romaneasca “Graiul nostru”. Prin aceasta societate se organizau excursii pentru o mai buna cunoastere a tarii si pentru adunarea de material de cercetare. Insotiti de profesorul Tache Papahagi, studentii filologi – Al. Bistriteanu, Ov. Papadima, Ion Nanu, Virgil Stoica s.a. – au intreprins, in iunie-iulie 1931, expeditia din Banat. Tata a tinut jurnalul de drum – asa cum avea sa faca mai tarziu in toate cercetarile de teren -, descriind cu ajutorul hartilor itinerariile parcurse, relatand felurite si pitoresti intamplari despre oameni, locuri si peisaje care-i atrasesera atentia prin autenticitate si culoare. Isi nota amanunte semnificative – de multe ori, cu mult umor – despre traditiile si sarbatorile locale, traiul de zi cu zi si viata spirituala a satelor prin care trecea (pastrez carnetele de jurnal si astazi).
Dupa terminarea studiilor, intre 1932 si 1947, tata a ramas in facultate, asistent la catedra de Limba Romana si Dialectele Ei, unde profesor titular era Alexandru Rosetti. Dumitru Sandru i-a fost acestuia colaborator apropiat nu numai in activitatile docente, dar si in cercetarea din cadrul laboratorului experimental condus de Rosetti si la revista Bulletin Linguistique (Paris/Bucuresti, 1933-1948). In paginile ei si-a publicat tata cele sase monografii dialectale cu rezultatele anchetelor intreprinse intre 1933 si 1938: Basarabia, Tara Motilor, Lapusul de Sus, Bihor, Valea Almajului si judetul Nasaud (am introdus aceste studii in recentul volum “Probleme de dialectologie romaneasca”). La fel ca si prima sa lucrare stiintifica de anvergura – “Printre ciobanii din Jina” -, realizata in colaborare cu Felician Branzescu si publicata in 1932 in revista “Grai si suflet”, studiile din Bulletin Linguistique aveau la baza ideea lui Ovid Densusianu ca o cercetare trebuie sa porneasca de la o prezentare descriptiv istorica, geografica, sociala si etnografica a zonei, sa continue cu consideratiile asupra graiului, repartizate pe domeniile fonetica, morfologie, lexic si toponimie, si sa ia sfarsit cu texte orale inregistrate la fonograf.
In 1939, tatal meu s-a aflat in fruntea sectorului de cercetari lingvistice al Institutului de Stiinte Sociale al Romaniei, creat si condus de Dimitrie Gusti, cu care a colaborat strans sI caruia i-a impartasit ideile. Dimitrie Gusti a acordat preponderenta cercetarii sociologice asupra folclorului si culturii populare, iar tata a condus o serie de expeditii orientate in acest sens. La Institut si-a continuat anchetele de teren, printre care o ampla cercetare in Tara Oltului, ale carei rezultate au devenit teza de doctorat “Cercetari dialectale in Tara Oltului. Graiul din Dragus”, sustinuta in 1941 si distinsa cu Magna Cum Laudae.
De fapt, in ce priveste cercetarea directa (in 12 regiuni ale tarii si Basarabia), tatal meu a desfasurat o activitate de dialectolog egalata numai de anchetatorii pentru atlasele lingvistice, activitate care il atesta drept unul dintre cei mai buni cercetatori ai graiurilor si problemelor de dialectologie romaneasca… A murit la doar 65 de ani.
Exercitiu de incheiere
Prezenta tatalui meu a fost covarsitoare in viata mea. Am urmat Facultatea de Filologie la indemnul lui, iar bunii si marii lui prieteni m-a intarit si sustinut in ideea de a studia fenomenul cultural spaniol. Unul dintre ei a fost reputatul romanist clujean Ghe. Giuglea. Cel de al doilea a fost Tache Papahagi, om de o austeritate nemaipomenita, de un devotament total pentru stiinta, pentru studiul limbii aromane, un apropiat al tatalui meu pe care nu numai ca il stiam din desele vizite pe care ni le facea, dar eu insumi l-am vizitat de mai multe ori, dupa moartea tatei. Tache Papahagi era un om extrem de interesant pentru ca era pasionat de ceea ce facea si nu-l mai interesa nimic cand lucra la ceva. Nu a avut viata personala, a fost un schimnic. Singura legatura exterioara pasiunii sale filologice plenare si absolute, era dragostea pentru porumbei. Imi amintesc cu duiosie ca, la fereastra garsonierei sale extrem de modeste din Piata Rosetti, porumbeii veneau zilnic fiindca stiau ca le va da de mancare…
In ce-l priveste pe tata, as incerca un exercitiu de incheiere, spunand ca figura lui luminoasa, asa cum dainuie pentru totdeauna in amintirea mea, asa cum i-au pastrat-o majoritatea colegilor, colaboratorilor, prietenilor sai, dar si multi dintre studentii si elevii pe care i-a format, este o emotionanta pilda de carturar-patriot care – asa cum el insusi a afirmat despre maestrul sau, Ovid Densusianu – “n-a urmarit in toata activitatea sa decat cunoasterea si recunoasterea adevarului”.