Edgar Wallace – Cei patru Justițiari. Toate aventurile. Crime Scene Press. Volumul cuprinde: Cei patru justițiari – traducere de Ștefania Țârcomnicu; Consiliul justiției – traducere de Eugen Cristea; Justițiarii din Cordoba – traducere de Eugen Cristea; Legea celor patru justițiari – traducere de George Arion Jr.; Cei trei justițiari – traducere de Alexandru Arion. Prefață de George Arion.
Edgar Wallace a trăit între 1875 și 1932. În numai 57 de ani a scris… 175 de romane, după care s-au făcut nu mai puțin de 160 de filme! E printre cei mai prolifici scriitori care au trăit vreodată. Succesul i-a fost imens. Un maestru al literaturii de consum, cum scrie George Arion în prefața din care cităm amplu:
„Și literatura de consum își are rostul ei, fie chiar și pentru că lectura unui roman din acest gen face mai plăcută o călătorie cu metroul, trenul, sau avionul, uitarea lui pe scaunul pe care ai stat nefiind socotită o mare pierdere. Pe unii îi ajută să nu uite alfabetul, deoarece alt fel de cărți nu citesc.
În 1905, Edgar Wallace a avut o idee: aceea de a crea patru personaje care să facă dreptate în cazuri imposibil de rezolvat în justiție. Așa au apărut Poiccart, Therry, Leon Gonsales și George Manfred. Ei se implică ori de câte ori o sentință e strâmbă și lasă liber un infractor, sau când brațul legii se dovedește a fi prea scurt pentru a-i înșfăca pe cei vinovați: «Când vedem un om care își asuprește pe nedrept confrații, când vedem un lucru rău făcut împotriva bunului Dumnezeu… și împotriva oamenilor și, știind că, după legile omului, acest răufăcător o să scape nepedepsit, îl pedepsim noi.»
Modul în care eroii acționează este deosebit de ingenios și presupune cunoștințe în varii domenii: criminalistică, legislație, istorie, medicină, chimie, fizică, botanică, zoologie, arheologie… Falsifică ușor documente, pentru a se ascunde sub identități multiple. Sunt poligloți, sunt maeștri în deghizări, știu să joace teatru în societate și nu le tremură mâna când apasă pe trăgaciul unui pistol, când folosesc pumnalul sau explozibilii.
În curând, faima lor se răspândește în întreaga Europă. Iar dacă unii îi admiră, cei certați cu legea tremură la auzul numelui lor. Iar, de la un moment dat, poliția conlucrează cu justițiarii, considerându-i deosebit de eficienți pentru anumite operațiuni.
Cei patru – la un moment dat rămân trei, Therry fiind ucis – îl asasinează pe generalul Trelovitch, conducătorul regicidului din Serbia, îl spânzură pe Conrad, organizatorul armatei franceze, în Piața Concorde – cu o sută de polițiști la o aruncătură de băț, îl împușcă pe Hermon le Blois, poetul filosof, în biroul său, pentru că a corupt tinerii din lumea întreagă cu doctrinele lui, îl elimină pe Oberzohn, un om de afaceri dornic de înavuțire prin orice mijloace, sau pe Philip Ramon, ministrul de Externe al Angliei, promotor al Legii de Extrădare a Străinilor. Pedepsesc vânători de averi, hoți, escroci, șantajiști, ucigași plătiți, proxeneți… Iar acestea sunt doar câteva dintre faptele justițiarilor, palmaresul fiindu-le mult mai impresionant. De fiecare dată când aplică propria lor lege, simt satisfacția de a face planeta mai îmbietoare pentru oamenii cinstiți.
Edgar Wallace posedă un stil agreabil de relatare, simplu și direct, aidoma unui reporter de investigații. E deseori ironic, în buna tradiție a prozei englezești, chiar sarcastic. Indiscutabil, uneori are și umor. Iar evocarea Londrei de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX adaugă relatării un plus de farmec. Ca într-un jurnal monden, în scrierile sale este surprinsă viața din cluburi,
comentează cursele de cai, balurile, concertele, vânătorile și partidele de pescuit, noile tendințe în modă, sunt oferite detalii semnificative din ritualurile pe care le execută zilnic protipendada, de dimineața până la apusul soarelui.
Autorul explică în modul cel mai serios comportamentul eroilor săi, le justifică, de fiecare dată, faptele. Și totuși, din când în când, îi mai și ironizează – de pildă, deseori face referiri la obsesia lui Gonsalez care, pe urmele lui Lombroso și ale altora, crede că poate descifra, după amănunte atomice, înclinația oamenilor spre fărădelege. Alteori, Leon este cel luat în zeflemea pentru modul imprudent în care conduce mașina. Datorită stilului persiflant, textul capătă savoare și e și mai plăcut la lectură.
Pe Camil Petrescu, succesul fulminant de care s-a bucurat Wallace, inclusiv în România, l-a scos literalmente din sărite și i-a prevestit autorului englez o rapidă cădere în uitare. N-a avut dreptate. La peste nouăzeci de ani de la moarte, prolificul scriitor mai stârnește încă interesul a noi generații de cititori de pretutindeni.”
Lectură plăcută!