Într-o societate normală, hoții trebuie judecați, dovediți, condamnați, băgați la mititica și obligați să restituie furăciunea. Așa se întâmplă și la noi: cei care fură o găină sau un purcel din ograda vecinului, o ciocolată sau o sticlă cu băutură din supermartket, un telefon mobil sau o pereche de izmene atârnate pe sârmă, la uscat, sunt iute judecați și aspru condamnați. Justiția lucrează. Forjează. Duduie ca și economia românească acum câțiva ani când, de atâta duduială, s-a prăbușit și s-a lovit atât de rău la cap încât nu și-a mai revenit nici în ziua de astăzi.
În cazul hoților cei mari, a hoților reprezentativi, a bandiților naționali, însă, lucrurile stau puțintel altfel. Hoțiile lor sunt urmărite pas cu pas, contabilizate și arhivate pentru a fi făcute publice la „caz de nevoie”. Care „nevoie” poate fi o reglare de conturi (răzbunare, mai pe românește) sau poate fi un „argument” în „lupta politică” (pentru supremație în „industria” marilor hoții).
Dacă cineva ar lua la cercetat sentințele judecătorești, ar putea constata că pentru furtul unui pui de curcă chioară se dau cam toți atâția ani de închisoare ca pentru o „țeapă” de (zeci de) milioane de euro. Justiția veghează. Justiția lucrează. Să facem liniște – se va face dreptate! Hoții vor intra la pușcărie, unde vor ajunge, la o vreme, și cei care i-au băgat acolo, și tot așa. Pare a fi un soi de „horă” asumată de ambele părți: te învârți ce te învărți și învârți prin conturile personale sume uriașe, faci oleacă de pârnaie de unde, fiindcă ești cuminte și eventual trecut de a doua tinerețe, ieși repejor, cu „demnitatea” reparată și banii șutiți în cont. Iar locul tău de după gratii e luat de alți gușați, repartizați la penitenciar să se repauseze după atâtea și atâtea obositoare devalizări.
Ăștia mari se rotesc în penitenciare mult mai repede decât hoții de găini, asta și fiindcă cei din urmă sunt, de regulă, mai tineri și nici cărți nu știu să scrie.