Marele poet și înțelept persan Firdowsi (cca 935 – cca 1020) istorisește în “Cartea regilor” povestea lui Burzoe care a ajuns cu îngăduința regelui său până în India pentru a căuta o iarbă miraculoasă. Se spunea că dacă faci un amestec cu acea iarbă rară și vei unge un cadavru, acel cadavru va învia. Povestea este reluată în postfața cărții “Kalila și Dimna sau poveștile lui Bidpai” (Ed. Polirom 2010, traducere din limba arabă, postfață și note de George Grigore). Dar eroul persan Burzoe, după îndelungi căutări, are o mare dezamăgire: el găsește misterioasa iarbă, undeva în munți, prepară poțiunea, însă constată că nu se întâmplă nimic. Supărat că a pierdut atâta timp pentru o iluzie, persanul se plânge unor medici indieni care-l trimit la cel mai mare înțelept al locului. Acesta i-a spus: “Iarba de leac este învățatul, iar știința, muntele, nesfârșit în bogăție. Cadavrul este omul lipsit de cunoaștere, căci fără cunoaștere totul este ca și mort. Prin cunoaștere, omul se trezește la viață. Fericit este cel care se supune muncii. În vistieria regelui se află o carte pe care cunoscătorii o numesc Kalila. (…) De cauți această carte în vistieria regelui, o s-o găsești, și va fi călăuza ta către cunoaștere” (p. 201)…
Aflăm astfel povestea acestei povești care este de-a dreptul fabuloasă: un fulger de candoare, înțelepciune și poezie care străbate Asia și ajunge încă de acum o mie de ani până în Occident sub diverse versiuni. Un arhetip cultural, aproape, care a influențat întreaga creație medievală.
Surpriză, chiar dacă în cultura română au existat influențe indirecte încă din vremea lui Cantemir, suntem martorii și beneficiarii, în anul de grație 2010, ai primei traduceri din arabă în limba română datorită eforturilor prof. universitar dr. George Grigore de la Catedra de limbi și literaturi orientale a Universității din București.
Povestea a avut însă și o versiune indiană care a ajuns pe tărâmul limbii române sub titlul de “Pancatantra”. Compusă după unii autori încă din secolul al III-lea î.H. și adusă la forma cunoscută azi între secolele III și V d.H., “Pancatantra” a fost scrisă, conform tradiției, de un brahman numit Vișnu Sarma, însă în versiunile ajunse în Europa este atribuită lui Bidpai (Bilpai). În sanscrită “pancatantra” înseamnă “cele cinci principii”. Iată care sunt acestea (renunțăm la denumirea originală, căci, oricum, nu putem reproduce aici diacriticile specifice): Pierderea prietenilor, Câștigarea prietenilor, Corbii și bufnițele, Pierderea câștigurilor, Fapta pripită.
“Pancatantra” este o scriere parenetică, se adresează fiilor de prinți, este o formă de a-i pregăti pentru guvernare prin inițierea în principiile hinduse ale “Conduitei regale”. Stilul este prietenos, apropiat copiilor, cartea are ca eroi animalele.
“Din punct de vedere structural <<Pancatantr>> este alcătuită dintr-o serie de povești-cadru, în care sunt încorporate alte povești, într-o succesiune aidoma păpușilor rusești Matrioșka, adică o poveste închide în ea o altă poveste și tot așa, ajungându-se, uneori, la serii de trei sau chiar patru. Această structură se va păstra în toate traducerile și adaptările sale, impunând acest stil în multe din literaturile lumii.” (p. 200).
Editura Polirom a decis să publice “Kalila și Dimna” într-o splendidă colecție ilustrată dedicată copiilor. În colecția “Literatura pentru copii” au mai apărut Michael Ende “Poveste fără sfârșit”, “Poveștile fraților Grimm”, “Cele mai frumoase basme rusești”, “Cele mai frumoase basme bengaleze”, “Basme de pe Tigru și Eufrat”, “Cele mai frumoase basme spaniole”, “Cele mai frumoase basme arabe”. Cartea de față este editată integral cu un corp de literă de culoare violet – ceea ce aduce un plus de atractivitate principalilor beneficiari, copiii și tinerii, dar și ediției ca atare. Rareori mai vezi astfel de preocupări la editurile românești.
Paradoxal, chiar dacă se adresează copiilor, ca și “Poveste fără sfârșit” – roman prin excelență inițiatic pe care numai un om matur avizat îl poate înțelege -, volumul de față vizează totodată părinții și specialiștii întrucât face parte din patrimoniul cultural universal de sorginte sapiențială.
Ediția românească este făcută după “Kalila wa Dimna” apărută la Cairo în versiunea lui Ibn al-Muqaffa și este plină de avertismente de acest gen: “cel care citește această carte, fără să priceapă ce cuprinde, fără să-i știe rostul, fie el tăinuit ori vădit, nu va trage nici un folos din slovele înlănțuite dinaintea ochilor săi, ci va fi asemenea celui căruia i s-a dat o nucă întreagă, însă n-a știut la ce ar putea fi bună, fiindcă nu a spart-o. Sau este precum acela care, dorindu-și să învețe știința vorbirii frumoase și corecte, se duse la un prieten învățat în această privință, căruia îi mărturisi acest țel al său. Prietenul îl povățui să ia o anume carte în care se arată cum se schimbă cuvintele și ce forme pot lua, iar el se întoarse acasă și o citi în neștire, fără să încerce să-i pătrundă sensurile. Într-o zi, pe când se afla într-o adunare de oameni învățați și bine-crescuți, se încinse la sfat cu ei, însă folosi un cuvânt nelalocul lui. Unii dintre cei de față îi spuseră: Vezi că ai greșit! Nu este corect cum ai spus. Mirat, le răspunse: Cum să greșesc de vreme ce am citit cartea de gramatică pe care o am acasă? Vorbele sale nu făcură decât să-i convingă de neștiința lui, căci acestea erau foarte aproape de prostie și foarte departe de învățătură” (p. 7)…
De altfel, autorul versiunii arabe subliniază fără echivoc: “Cititorul acestei cărți trebuie să știe că ea se întemeiază pe patru țeluri: primul țel este acela că punerea ei pe limba lighioanelor necuvântătoare a avut în vedere înlesnirea citirii ei de către tinerii cei dorinici de înveselire și cucerirea inimilor lor prin vicleșugurile dihăniilor. Al doilea țel este scoaterea la iveală a plăsmuirii lighioanelor în fel și chip ca desfătare pentru inimile regilor, care vor ține să se preumble prin acele închipuiri. Al treilea scop este ca în această formă să fie pe placul regilor și oamenilor de rând deopotrivă, fiind astfel din ce în ce mai mult răspândită, necăzând în uitare, ci, dimpotrivă, renăscând cu trecerea zilelor, trăgând foloase din aceasta pictorul și scribul deopotrivă. Iar al patrulea scop și ultimul îl privește cu precădere pe filosoful însuși” (p. 15).
Ecoul acestei cărți a ajuns până la fabulele lui La Fontaine, până la “Povestirile din Canterbury”, până la “1001 de nopți” sau, la noi, la “Istoria Ieroglifică”. Iată de ce, chiar dacă traducerea românească survine atât de târziu, este realmente un eveniment editorial care trebuie salutat.

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul” și redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”; ulterior a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”, coordonând departamentele de cultură-religie și media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ”Aldine” al ziarului ”România liberă” și predă istoria religiilor la Universitatea București.