Marele poet și înțelept persan Firdowsi (cca 935 – cca 1020)
istorisește în “Cartea regilor” povestea lui Burzoe care a ajuns cu
îngăduința regelui său până în India pentru a căuta o iarbă
miraculoasă. Se spunea că dacă faci un amestec cu acea iarbă rară
și vei unge un cadavru, acel cadavru va învia. Povestea este
reluată în postfața cărții “Kalila și Dimna sau poveștile lui
Bidpai” (Ed. Polirom 2010, traducere din limba arabă, postfață și
note de George Grigore). Dar eroul persan Burzoe, după îndelungi
căutări, are o mare dezamăgire: el găsește misterioasa iarbă,
undeva în munți, prepară poțiunea, însă constată că nu se întâmplă
nimic. Supărat că a pierdut atâta timp pentru o iluzie, persanul se
plânge unor medici indieni care-l trimit la cel mai mare înțelept
al locului. Acesta i-a spus: “Iarba de leac este învățatul, iar
știința, muntele, nesfârșit în bogăție. Cadavrul este omul lipsit
de cunoaștere, căci fără cunoaștere totul este ca și mort. Prin
cunoaștere, omul se trezește la viață. Fericit este cel care se
supune muncii. În vistieria regelui se află o carte pe care
cunoscătorii o numesc Kalila. (…) De cauți această carte în
vistieria regelui, o s-o găsești, și va fi călăuza ta către
cunoaștere” (p. 201)…
Aflăm astfel povestea acestei povești care este de-a dreptul
fabuloasă: un fulger de candoare, înțelepciune și poezie care
străbate Asia și ajunge încă de acum o mie de ani până în Occident
sub diverse versiuni. Un arhetip cultural, aproape, care a
influențat întreaga creație medievală.
Surpriză, chiar dacă în cultura română au existat influențe
indirecte încă din vremea lui Cantemir, suntem martorii și
beneficiarii, în anul de grație 2010, ai primei traduceri din arabă
în limba română datorită eforturilor prof. universitar dr. George
Grigore de la Catedra de limbi și literaturi orientale a
Universității din București.
Povestea a avut însă și o versiune indiană care a ajuns pe tărâmul
limbii române sub titlul de “Pancatantra”. Compusă după unii autori
încă din secolul al III-lea î.H. și adusă la forma cunoscută azi
între secolele III și V d.H., “Pancatantra” a fost scrisă, conform
tradiției, de un brahman numit Vișnu Sarma, însă în versiunile
ajunse în Europa este atribuită lui Bidpai (Bilpai). În sanscrită
“pancatantra” înseamnă “cele cinci principii”. Iată care sunt
acestea (renunțăm la denumirea originală, căci, oricum, nu putem
reproduce aici diacriticile specifice): Pierderea prietenilor,
Câștigarea prietenilor, Corbii și bufnițele, Pierderea
câștigurilor, Fapta pripită.
“Pancatantra” este o scriere parenetică, se adresează fiilor de
prinți, este o formă de a-i pregăti pentru guvernare prin inițierea
în principiile hinduse ale “Conduitei regale”. Stilul este
prietenos, apropiat copiilor, cartea are ca eroi animalele.
“Din punct de vedere structural <<Pancatantr>> este
alcătuită dintr-o serie de povești-cadru, în care sunt încorporate
alte povești, într-o succesiune aidoma păpușilor rusești Matrioșka,
adică o poveste închide în ea o altă poveste și tot așa,
ajungându-se, uneori, la serii de trei sau chiar patru. Această
structură se va păstra în toate traducerile și adaptările sale,
impunând acest stil în multe din literaturile lumii.” (p.
200).
Editura Polirom a decis să publice “Kalila și Dimna” într-o
splendidă colecție ilustrată dedicată copiilor. În colecția
“Literatura pentru copii” au mai apărut Michael Ende “Poveste fără
sfârșit”, “Poveștile fraților Grimm”, “Cele mai frumoase basme
rusești”, “Cele mai frumoase basme bengaleze”, “Basme de pe Tigru
și Eufrat”, “Cele mai frumoase basme spaniole”, “Cele mai frumoase
basme arabe”. Cartea de față este editată integral cu un corp de
literă de culoare violet – ceea ce aduce un plus de atractivitate
principalilor beneficiari, copiii și tinerii, dar și ediției ca
atare. Rareori mai vezi astfel de preocupări la editurile
românești.
Paradoxal, chiar dacă se adresează copiilor, ca și “Poveste fără
sfârșit” – roman prin excelență inițiatic pe care numai un om matur
avizat îl poate înțelege -, volumul de față vizează totodată
părinții și specialiștii întrucât face parte din patrimoniul
cultural universal de sorginte sapiențială.
Ediția românească este făcută după “Kalila wa Dimna” apărută la
Cairo în versiunea lui Ibn al-Muqaffa și este plină de avertismente
de acest gen: “cel care citește această carte, fără să priceapă ce
cuprinde, fără să-i știe rostul, fie el tăinuit ori vădit, nu va
trage nici un folos din slovele înlănțuite dinaintea ochilor săi,
ci va fi asemenea celui căruia i s-a dat o nucă întreagă, însă n-a
știut la ce ar putea fi bună, fiindcă nu a spart-o. Sau este precum
acela care, dorindu-și să învețe știința vorbirii frumoase și
corecte, se duse la un prieten învățat în această privință, căruia
îi mărturisi acest țel al său. Prietenul îl povățui să ia o anume
carte în care se arată cum se schimbă cuvintele și ce forme pot
lua, iar el se întoarse acasă și o citi în neștire, fără să încerce
să-i pătrundă sensurile. Într-o zi, pe când se afla într-o adunare
de oameni învățați și bine-crescuți, se încinse la sfat cu ei, însă
folosi un cuvânt nelalocul lui. Unii dintre cei de față îi spuseră:
Vezi că ai greșit! Nu este corect cum ai spus. Mirat, le răspunse:
Cum să greșesc de vreme ce am citit cartea de gramatică pe care o
am acasă? Vorbele sale nu făcură decât să-i convingă de neștiința
lui, căci acestea erau foarte aproape de prostie și foarte departe
de învățătură” (p. 7)…
De altfel, autorul versiunii arabe subliniază fără echivoc:
“Cititorul acestei cărți trebuie să știe că ea se întemeiază pe
patru țeluri: primul țel este acela că punerea ei pe limba
lighioanelor necuvântătoare a avut în vedere înlesnirea citirii ei
de către tinerii cei dorinici de înveselire și cucerirea inimilor
lor prin vicleșugurile dihăniilor. Al doilea țel este scoaterea la
iveală a plăsmuirii lighioanelor în fel și chip ca desfătare pentru
inimile regilor, care vor ține să se preumble prin acele
închipuiri. Al treilea scop este ca în această formă să fie pe
placul regilor și oamenilor de rând deopotrivă, fiind astfel din ce
în ce mai mult răspândită, necăzând în uitare, ci, dimpotrivă,
renăscând cu trecerea zilelor, trăgând foloase din aceasta pictorul
și scribul deopotrivă. Iar al patrulea scop și ultimul îl privește
cu precădere pe filosoful însuși” (p. 15).
Ecoul acestei cărți a ajuns până la fabulele lui La Fontaine, până
la “Povestirile din Canterbury”, până la “1001 de nopți” sau, la
noi, la “Istoria Ieroglifică”. Iată de ce, chiar dacă traducerea
românească survine atât de târziu, este realmente un eveniment
editorial care trebuie salutat.
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul” și redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”; ulterior a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”, coordonând departamentele de cultură-religie și media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ”Aldine” al ziarului ”România liberă” și predă istoria religiilor la Universitatea București.