Kinderland/ de Liliana Corobca

Liliana Corobca (n. 10 octombrie 1975) a publicat romanele Negrissimo, Ed. Arc, Chișinău, 2003 (Premiul Prometheus pentru debut, acordat de revista România literară, Premiul de debut pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) și Un an în Paradis, Ed. Cartea Românească, București, 2005, tradus în italiană în 2009 și în germană în 2011. A editat volumele Alexandru Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, corespondență, 1942-1961 (2 vol., 2003, 2004); Poezia românească din exil (antologie, prefață, note), 2006; Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, 2009; Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964), 2010; Instituția cenzurii comuniste în România, 1949-1977, 2 vol.,  în curs de apariție. Coautor la Dicționarul General al Literaturii Române, 2005-2009. A beneficiat de burse și rezidențe de creație în Germania, Austria, Polonia, Franța.

„N-aș fi scris cartea – spune Liliana Corobca – dacă, într-o vară, n-aș fi întâlnit un copil care m-a impresionat. Un băiețel speriat de vreo doi-trei ani a venit cu tatăl lui (meșter care lucra mai mult în străinătate) la noi acasă. Am încercat să vorbesc cu el, i-am dat jucării, dar el a rămas mut și încruntat, urmărindu-și atent părintele care, am aflat ulterior, îl uita pe unde se ducea. Pe mama lui aproape n-o cunoștea, tatăl mai venea prin sat când găsea de lucru și îl creștea câte o mătușă ori vreun frate vitreg. Nu văzusem niciodată un copil mai sălbatic și mai nefericit. Deși în carte nu este personaj principal, de la el a pornit ideea romanului, care s-a numit mai întâi «Patria mamă» și era unul epistolar, pentru că fetița îi scria mamei cum se descurcă cu frații și cu gospodăria. Am renunțat la scrisori și la titlul inițial, lăsând poveștile să curgă în voie, lăsând copiii să se descurce, în așteptarea părinților.”

Dragii noștri părinți !

Ce greu mai trec zilele fără voi! Astăzi e duminică.

Știu ce vom face azi. Ne ducem în excursie în celălalt capăt al satului, să vedem Camceatca. Așa se numește acum casa lui Ghiță, de când i-a adus tat-su doi frați noi, doi copii sălbatici din Rusia îndepărtată. Sunt negricioși, îndesați și scunzi, deși cel mai mare are aproape șapte ani și va trebui dat la școală. Bolborosesc între ei și nu-i înțelege nimeni. Au ochi înguști și oblici, ca un fel de cheutori mai mari la cojoc sau la pufoaica de iarnă și, din această cauză, cel mare e poreclit Cheutoarea. Celui mai mic i se zice Cățelu, că stă numai sub masă și mai mult se târăște în patru labe, decât merge, mai mult scheaună, decât vorbește. Nu știm câți ani are Cățelu, poate trei, poate patru.

Ghiță zice că aceștia nu sunt frații lui. Îl fac de râs și el îi cam bate. Oamenii din sat se duc să îi vadă ca la circ, iar ei stau sub masă, scoțând numai capul, ca niște animale speriate. Stau acolo toată ziua, chiar dacă Ghiță îi mai împunge cu mătura să iasă. Oamenii le aruncă pâine, mere, nuci sub masă, iar ei ronțăie acolo. Nici noi nu ne-am dus cu mâna goală, am cumpărat un pachet cu biscuiți și Dan i l-a dat celui mic. Marcel se bagă și el sub masă și se joacă acolo. Sub masă e o întreagă construcție, cu o blană lungă și groasă de oaie, un scăunel cu rol de măsuță și multe jucării adevărate ori improvizate. Fața de masă e atât de lungă, până jos, la covor, încât acoperă tot ce se află sub masă. Copiii știu să spună cum îi cheamă și, când râd, fac gropițe în obraji. Uit imediat, după trei secunde, ce nume zic. Imposibil de reținut. Dan are aproape vârsta Cheutoarei și i-a venit ideea să-l scoată de sub masă și să învețe amândoi să scrie. Acela a ieșit puțin, însă nu i-a plăcut să scrie și s-a băgat iar sub masă.

Ghiță nu era acasă, l-aș mai fi întrebat de școală, că suntem într-o clasă. Mi-era urât. M-aș fi băgat și eu sub masă, dar nu mai era loc. Când să plecăm, Marcel nu mai dorea să iasă de acolo, atât de mult îi plăcuse. L-a tras Dan cu de-a sila. Mă tem să-mi las frații prea mult timp cu acești copii. Dacă au vreo boală… Dacă au adus vreun virus din Camceatca lor? Stau tot timpul sub masă, dar când se spală? Ghiță crede că organismul lor e de așa natură, că ei se spală doar o dată în anotimp. Se zice că tatăl lui a făcut copiii cu o ciurcă tânără, cred că nu chiar arătoasă, judecând după cum arată aceștia. Bunica lor zice că ciurca îi avea deja, când l-a întâlnit pe tata lui Ghiță.

Mama lui Ghiță umblă pe drumuri, dar nu de prea mult timp, că-i trimitea înainte bărbatul bani și ea stătea acasă, ca o cucoană. Apoi banii veneau tot mai puțini și mai puțini. Adică sunt împărțiți cu cineva, ăsta e semn sigur, știe toată lumea. Dar chiar să aduci copii străini acasă, să faci tot neamul de râs…

O să-l rog pe tata, când vine acasă, să-și țină eschimoșii, ciurbanii, carelienii, portughezii și alte neamuri de cheutori acolo, în caz că-i are, să nu ne facă de râs. Și mama noastră a plecat de acasă, pentru că tata nu aducea bani de ajuns. Acum mama lui Ghiță vinde nuci la oraș, e cel mai rentabil, nucile sunt scumpe și nu se strică a doua zi. Oricum are bani până una alta, i-a cerut bărbatului pentru copiii aduși. A zis că, dacă nu-i dă bani, îi duce în pădure și-i lasă acolo, să-i mănânce lupii. Că de când i-a văzut, are coșmaruri în fiecare noapte. Și că s-a săturat să crească singură propriii lor copii, dar curvarul dracului îi mai aduce o căruță de plozi-cheutori, sălbatici, care nu vorbesc și stau sub masă.

Ce scandal a fost la început… Se mai duce lumea după bani, în fiecare familie cineva lucrează în străinătate, mai curvăresc bărbații că, de, sunt departe de femeile lor și au și ei pofte și necesități, dar nu se reped la făcut copii, după ce pe ai tăi de acasă abia ai cu ce să-i ții. Ei, și dacă s-a întâmplat totuși, na, ce să-i faci, dar ține-i acolo, în fundul Siberiei, țină-i muierea care i-a născut. Puțini din sat îmbunătățesc demografia pe unde se duc? Câți n-o fi călcat pe bec… Nu, el mi-i aduce acasă, să mă facă de râs, să mă știe tot satul… Și încă nu unul, ci doi. Și încă nu cu o rusoaică grasă și frumoasă, ci cu o ciurcă sau ce o fi ea… Și să-mi aduci javrele astea crăcănate, deocheate, bâlbâite, urâțenii de visezi urât noaptea, nu alta!  De fapt, nu sunt chiar atât de urâți, fac și gropițe în obraji când râd. Cică s-au certat atât de tare, că mai nu s-au și bătut. Tata lui Ghiță e bărbat blajin, de asta i se urcă toate femeile în cap. I-a promis soției că alți copii nu mai face cu ciurca. Și o să-i ia cât se poate de repede înapoi. Și nu-i ține ea, ci bunica, mama lui adică. Și bani de ajuns îi lasă. Mama lui Ghiță, supărată foc, a dispărut la oraș.

***

Când Dan era mic, ce mincinos și ce alintat era! Mai era și gras ca o gogoașă, mai mult se rostogolea decât mergea. Părinții erau acasă și eu nu-l băteam, ci doar îl amenințam, dar era destul să încrunt numai un pic din sprâncene, că se punea imediat pe bocit. Mai bine zis, pe urlat, și cât mai tare, ca să vină mama în fuga mare să vadă ce s-a întâmplat și el îi spunea: „mi-a tras cu pumnul în burtă” sau „mi-a tras cu pumnul în cap”. Mama se supăra rău de tot și mă întreba: „De ce l-ai bătut, și încă cu pumnii, nu vezi ce copil mic e?” Eu încercam să-i explic că nici nu l-am atins… Mama: „Atunci de ce țipă așa?” Cu cât mă certa mama mai mult, cu atât Dan era mai satisfacut. Las’că-ți arăt eu ție! Așteptam să plece mama și dă-i cu picioarele în fundul lui Dan. Iar el nici nu mai plângea, că mama oricum n-o să-l audă. Fugea și se ascundea.

Odată a stricat o cană și a ascuns-o sub masă. A așteptat ca mama să măture și s-a apucat să strige, arătând cu degetul la mine: Tina, Tina! Adică eu, Cristina, am stricat cana. Mama nu l-a crezut. Dar el stătea și aștepta ca mama să mă certe ori să mă bată. Mama m-a chemat, dar știa că nu eu, ci el a stricat cana și se prefăcea că mă ceartă, să vadă ce va face Dan. El o imita pe mama care dădea din deget a mustrare, chipurile, vai, ai stricat cana.

Eu am zis:

– Care cană, nu eu!

Atunci mama:

– Poate tu, Dan?

– Nu, Tina, Tina.

– Hai să întrebăm cana. Cană, cană, cine te-a stricat?

Și eu șoptesc încetișor:

– Daaan!

– Vezi, cana zice că tu ai stricat-o.

Și când a început Dan a plânge, nu-l mai puteam ogoi. Cred că s-a speriat că a spus cana adevărul, nu că-i era rușine că e mincinos!

Când eram eu mică, nu aveam frați sau surori. Surori nu am nici acum, în loc de doi frați, aș fi vrut un frate și o soră. Dar e bine și cu doi frați. Marcel poate fi uneori și soră. Dan nu vrea. Mama a păstrat niște rochițe mai bune de ale mele și, când încercam să-l îmbrac pe Dan cu vreuna, urla de ridica în picioare toată mahalaua. Și când îi spuneam Dănuța, se supăra. Că el e bărbat, e Dan. Marcica e nume de vacă și nu-mi place să-l numesc astfel pe Marcel. Nu știu de ce mama cu tata i-au pus fratelui meu mai mic un asemenea nume. Puteau să mă întrebe și pe mine.  El nu plânge, când îl îmbrac cu rochii ori îi pun fundiță. Îl întreb dacă vrea să fie un pic fetiță, el stă blând, cuminte, îl duc la oglindă și-i prind fundițe, îi place să mă joc cu zulufii lui. Nu-l trag de păr, ca să nu plângă. Când vine Dan, strică totul. Îl râde pe Marcel, îl ciupește, îi zice marcica-purcica, marcicuța-văcuța, fetița mămicuței. Până izbucnește în plâns Marcel și nu mai vrea rochiță. Dan îi spune: tu ești bărbat! Ce fel de bărbat cu rochie!

Marcel se joacă și cu păpușile. Are o păpușă de a mea, micuță, căreia i-a făcut pat, are o batistă cu care o învelește. Când am descoperit-o și l-am întrebat de ce mi-a luat păpușa, el a zis că asta nu-i păpușă, e motociclist, doar că e mic încă și mai trebuie să crească. Nu l-am spus lui Dan, care-și face numai puști din bețe, le mâzgâlește cu creioane colorate și ne împușcă pe la colțuri. Când ei doi se joacă, Dan întotdeauna îl împușcă pe Marcel, care trebuie să stea doborât de glonț cât poftește Dan. Marcel a învățat deja să moară credibil, ca-n filme, să cadă într-o clipă, ca și cum ar fi secerat de gloanțe, spre marea încântare a lui Dan. Uneori îl caut pe Marcel, dar nu-l văd, nu-l aud. Să nu fi pățit ceva. Îl descoper sub un copac. Dan l-a împușcat și a uitat de el și stă Marcel mort sub copac în așteptarea ordinului de reînviere. Așteaptă ca Dan să vină să-l ia. Dacă-l chem eu, nu vrea să vină, că el anume pe Dan îl așteaptă. Dacă-i spun, prostuțule, Dan a uitat de tine, se joacă cu alți băieți în drum, Marcel se supără foarte tare, plânge chiar, că de ce l-a uitat Dan împușcat sub copac.

Mama a vrut numai doi copii. Pe Marcel l-a vrut tata. Ea a zis: abia pe ăștia doi avem cu ce-i hrăni. Tata a zis, las’să mai fie un copil, că mă duc eu în Iacutia, la muncă, și fac bani să ținem copiii! În Iacutia avem multe neamuri și consăteni, ca și în Italia. Dar la început nu aducea tata bani, că primea mai puțin și avea de întors datoriile. Atunci un neam din Italia i-a zis mamei: hai vino aici, că s-a eliberat un loc la o familie, plătesc bine; dacă nu vrei, o sută de moldoveni se bat să ajungă aici… Mama s-a sfătuit cu tata, apoi cu mine și a zis că pleacă pe un an-doi, până își dă tata datoriile. Și a plecat, iar acel un an-doi nu se mai termină. Mama vrea să-i găsească și tatei de lucru în Italia, deși lui tata îi place în Rusia. Ea visează să adune amândoi bani de casă în Italia și să ne ia pe toți cu ea, să ne facă italieni. Grazie, segnore! Dar pentru bărbați nu se prea găsește de lucru, așa că mai stăm singuri acasă. A zis că e bine în Italia, cald, frumos, aproape ca-n Moldova, numai că nu vom avea caise în curte, nici prune. Eu cred că-n Moldova e cel mai bine.

Copiii ucid muște, șoareci și broscuțe. Broscuțele sunt folositoare, ele mănâncă muște și țânțari, le-am spus fraților să nu le ucidă. Muște pot să omoare, dar nu-mi place când le chinuiesc. Le rup câte o aripioară ori un picior și le urmăresc apoi. Copiii sunt răi și cruzi. Și Dan, și Marcel sunt uneori răi. Dacă-i las singuri, se joacă un pic, apoi încep să se bată și să se zgândăre ca doi câini. Nici nu știu ce să le mai fac. Se ceartă, se bat. Apoi se împacă, se cuprind, se pupă și se joacă iar împreună. Și dacă vine vreun băiețel care lor nu le place, îl alungă. E nisipul nostru, pleacă de aici! Sunt mașinuțele mele, nu le atinge! Mie îmi este milă de băiețelul acela. Eu, când eram mică și voiam să mă joc cu cineva, mă duceam la două fetițe surori, vecine, care tot mă alungau, ele erau două și se jucau împreună, de mine nu aveau nevoie. Mă alungau mai ales dacă aveau ceva bun de mâncare și nu voiau să împartă cu mine. Iar mie îmi era atât de poftă! Chiar și cireșe care se stricau în copacul lor nu voiau să-mi dea. Îi spuneam mamei, care o ruga pe mama lor să-i dea niște cireșe pentru mine. Și mama fetelor nu era atât de zgârcită și îmi dădea. Odată m-am urcat singură în copacul lor, pe ascuns, dar ele m-au văzut și cu cu băț lung vroiau să mă dea jos din copac. Coboară mai repede din cireșul nostru! I-am spus mamei care s-a dus și mi-a cules o căldărușă, eu mi-am umplut buzunarele și le împușcam cu sâmburi, de după gard. Ele nu vedeau cine le împușcă. Dacă m-ar fi văzut, ce-ar fi zis: mănâncă cireșe din copacul nostru și ne bate cu sâmburi! S-ar fi plâns mamei lor, care s-ar fi plâns mamei male, care m-ar fi certat. Las’că după cireșele lor, se coceau caisele noastre. Ce caise avem noi! Îmi alegeam una coaptă, cea mai  frumoasă, parcă desenată, și ieșeam cu ea în drum, dar n-o mâncam, ci o miroseam numai, întorcând-o pe toate părțile, până surorile celea haine să moară de poftă. Să o roage pe mama lor, care să vină să o roage pe mama mea, să-i dea vreo două caisele pentru odorașele ei. Când erau cireșele lor coapte, eu le ziceam o să avem și noi caise și prune, o să vreți și voi, dar ele totuna mă alungau. Caisul a crescut mare, iar prunul rodește din paște în paște și, dacă rodește, se scutură fructele de verzi, cad pe jos. Prunele verzi nu-s bune la gust, dar caisele verzi ne plac. Numai că nu mâncăm de la noi, ci de la alții. Pe ale noastre le așteptăm să se coacă. Eu aștept, Dan mai puțin, l-am prins asupra furtului împlinit. Ar fi rupt și Marcel, dar nu ajungea, era încă mic. E rău să ai copaci la gard. Oricine trece pe drum, întinde mâna la fructul tău.

***

Uneori meg pe drum și tare mai vreau să găsesc ceva. Întotdeauna dacă cauți, găsești. Uneori doar un nasture foarte frumos, semn bun. Merg și merg până îmi apare ceva în cale. Am găsit și un pieptene bărbătesc, pentru păr scurt. O mănușă, o agrafă și o biluță albastră. Am găsit monede și o singură dată cinci lei. Și Dan cu Marcel mai găsesc câte ceva, dar pe ei îi interesează mașinuțele, bicicletele și aduc tot felul de roticele sau bucăți de jucării.

Dar să pierd nu-mi place deloc! Nu vreau să pierd nimic niciodată. Aveam un fluturaș de prins părul, am alergat pe drum și, când am ajuns acasă și mi-am amintit de el, nu-l mai aveam, îl pierdusem. Am căutat pe toate drumurile, chiar și pe unde nu am mers, că poate l-a luat vântul, dar nu era nicăieri. Sigur, l-a găsit cineva și s-a bucurat. Acum am părul scurt, că nu are cine să-mi împletească cosițe. De câte ori vine mama acasă, îmi taie părul. El crește și mai repede. Înainte aveam părul lung lung și mi-l spăla mama și mi-l clătea cu ierburi și cu oțet. Și aveam mult păr în cap, pufos și des. Mama a zis că fetele mari umblă cu părul lung, dar eu nu sunt încă fată mare. Angela, colega mea de clasă, a cărei mamă tot în Italia lucrează, are părul lung, galben și subțire ca mătasea. Ea își împletește singură cosițe. Își poate face două cosițe ori doar una, de sus, din vârful capului ori de jos, poate împleti și în formă de spicușor. Eu nu pot. Nici nu m-am gândit să învăț, dacă mă împletea mama. Poate dacă aveam o soră mai mică, învățam a împleti în capul ei, dar așa… Mama avea mână ușoară, nu mă trăgea de păr.

E adevărat că acolo, în țările foarte bogate și dezvoltate, copii nu sunt buni de nimic? Nu ajută părinții, nu se descurcă cu frații mai mici, nu știu să facă de mâncare ori să mulgă capra? Niște paraziți mici pe spatele părinților! Cu tați, cu mame, bone, institutoare, iar ei rotofei și prostălani, se lasă spălați, hrăniți, îmbrăcați, culcați, sculați, educați. 

La 12 ani copiii sunt oameni foarte mari și responsabili, au grijă și de alți copii, mai mici. La 12 ani nu plâng că vor la mama sau la tata, fac curățenie generală vinerea sau sâmbăta. Prostul ăla mic a stropit toți pereții cu cârpa, ca să nu-l mai pun altă dată să spele podeaua. Dar mere prin răzătoare au dat până le-a curs sânge din degete. Și n-a plâns niciunul. Cât sânge de-al lor era prin mărul ras, dar nu-i nimic, doar nu-i spurcat. Au mâncat plăcinte cu labele bandajate, dar au zis că nu-i doare, aveau atât de mult sânge în degete, încât am cheltuit tot tifonul pe ei. La 12 ani fac plăcinte pentru frații mei. Și colăcei facem, că nu-i greu, cu frunze din aluat deasupra, ca decorațiune. Dan mănâncă toate frunzele, cum le scot din cuptor, încă fierbinți. Eu mă supăr, însă pe urmă îmi trece. Tot n-are cine să-i vadă cât sunt de frumoși, că doar nu-i Paștele, ca să ne ducem cu colaci la biserică, să-i admire tot satul. Eu nu plâng deloc niciodată, cui i-ar folosi? Trăim bine, avem ce mânca. Avem câine și motan la gospodărie, porc și găini. Mâncăm biscuiți cu cremă de căpșuni. Nu plâng, dar îmi mai vine uneori și atunci vreau să mă ascund în vreun colț, să nu mă vadă frații mei. Știu că nu am niciun motiv, nu am de ce plânge, sunt fată mare și sănătoasă, îmi este foarte bine, și fraților la fel, nu-i doare nimic, nu ne curge apă din pod, când plouă, ca  altora, care stau cu tată acasă la gospodărie și cu lighenul sub gaura din pod. La noi totul e bine. Și ce dacă o să plâng și eu olecuță fără motiv.

Fragment din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Cartea românească