Poporul care nu are un prezent multumitor sau un viitor in care sa spere se va multumi cu un trecut de care sa fie mandru. Si cum suntem un astfel de popor, originile noastre au fost si vor mai fi poate speculate propagandistic de diferite miscari si partide; dar tot aceste origini le vor aduce unora dintre noi bucuria ca suntem un popor vechi in Europa.
Vom scrie aici despre Kogaionul dacic ca despre o lume diferita de a noastra, locuita de oameni pe care nu i-am cunoscut, din a caror glorie nu ne vom innobila si de ale caror necazuri nu vom suferi, chiar daca stim ca obiceiurile noastre, portul si multe altele au fost si mai sunt izbitor de asemanatoare cu cele de atunci.
Aura muntilor sacri
Localizarea muntelui sacru din mitologia daco-getica – sediu si sanctuar al zeului suprem Zalmoxis si locuinta a marelui preot dac, ascunsa intr-o pestera unde venea sa se sfatuiasca sau sa consulte voci oraculare chiar regele – este disputata si acum de cercetatorii romani si straini. Kogaionul dacic poate fi asadar Ceahlaul, Gradistea Muncelului, Gugu, sau Varful Omu din Bucegi, varianta pe care o vom discuta in cele ce urmeaza.
Pe de alta parte, socotim ca este posibil sa fi existat in Dacia mai multi munti sacri, pentru ca triburile dacice erau in jur de douazeci, astfel incat fiecare dintre ele putea sa venereze cate un munte important si maret; tot asa, la ahei, de exemplu, disputa mai multor cetati (Chios, Smirna, Colofon s.a.) asupra locului nasterii lui Homer nu s-a incheiat.
Si chiar daca Omu nu e anticul Kogaion, el a fost cu siguranta un munte sacru, iar legendele care trimit la el, credibile sau ba, au macar ceva: valoare literara si o pretioasa incarcatura folclorica, extrem de utila pentru studiul istoriei si mentalitatilor unui popor.
Spre culmi
Urcarea pe un munte atat de mare, plin de salbaticiuni, de mistere si de necunoscut, se facea odinioara pentru ajungerea la locurile de rugaciune, adica mai aproape de cer, acolo unde oamenii acelor vremuri credeau ca salasluiesc zeii lor. Aceste pelerinaje erau bine organizate, punand in miscare largi comunitati de credinciosi, calauzite de preoti si de capetenii militare. Astfel, protectia era dubla: si spiritul, si trupul erau in siguranta. Se spune insa ca dacii nu aveau frica pentru propriul corp pamantesc, moartea fiindu-le mai degraba motiv de bucurie (asupra acestei informatii vom reveni): la nasterea unui copil, dacii plangeau; in schimb, radeau in hohote cand petreceau pe cineva pe ultimul drum. Era o rusine pentru solul trimis la Zalmoxis, prin aruncarea lui in varfurile lancilor, sa nu moara, dupa cum la fel de rusinos si de dureros era pentru sotiile unui barbat dac – se pare ca multa vreme dacii au fost poligami -, la moartea acestuia, sa fie lasate in viata, pentru ca numai una dintre ele dobandea privilegiul de a fi sugrumata pentru a-l insoti pe defunct: cea mai iubita de acesta.
Astazi, urcarea in Bucegi se face usor si repede, cu telefericul (dar si pe jos) pana la Babele. Insa acest drum nu mai este un parcurs initiatic, incarcat de misterul fiecarui pas sau de muzica diverselor instrumente – bucium, nai, toba, cimpoi ori citera – care e foarte probabil ca insotea acele deplasari antice, obicei pastrat si in prezent in Maramures, dar numai ca acompaniament pentru mirii care merg la biserica. Ne raman si noua, la urcare, stari sufletesti aparte, dar mai putin puternice.
Muntele vazut de sus, din alunecarea telecabinei pe cablu, este maret si salbatic. Uneori, ceata amplifica misterul si chiar produce spaima, la trecerea prin pacla deasa si la apropierea brusca de peretele stancos, cand telecabina parca se loveste de munte, sau cand aluneca rapid in gol, dupa ce trece de cate un stalp.
In istorisirile mitice, unii oameni s-au urcat la Cer pentru a se plange divinitatii de necazurile pamantesti, cerand pedepsirea celor care le-au facut rau. Una dintre legende relateaza ca un batran s-a suit pe varful unui munte din Carpati si s-a agatat de un nor, care l-a purtat pana la o poarta a Cerului. S-a prins de clanta acelei porti, a deschis-o si a intrat in primul Cer, unde era cat pe ce sa fie ars de razele Soarelui, daca n-ar fi aparut Sfantul Petru (legenda este precrestina, asa incat numele sfantului poate fi inlocuit si cu numele unor divinitati dacice). Afland despre ce este vorba, sfantul l-a asigurat pe batran ca ticalosul care i-a necinstit fiica va fi pedepsit, chiar inainte de a ajunge el acasa. Intr-adevar, cand omul a poposit in sanul familiei sale, vinovatul fusese deja mancat de lupi, impreuna cu toate oile lui. Probabil ca aceasta pilda a potolit de-a lungul timpului multe porniri criminale.
Pe drumul de cablu, urcam intai pe deasupra padurii. Stim ca aceste paduri (carora, din pacate, nu le putem savura aromele de aici de sus si nici nu le putem auzi fosnetul), mai ales cele de brad, au jucat un rol esential in viata oamenilor. Bradul este prezent in felurite rituri si ceremonii, ca arbore de nastere, de nunta, de judecata sau ca arbore funerar. Un frumos exemplu este acela al Bisericii de brazi, de fapt un palc de conifere asezate de cele mai multe ori in cerc, unde pastorii se logodesc sau se casatoresc cu fetele din sat impotriva vointei parintesti. Acum cateva mii de ani, mai bine de trei sferturi din teritoriul Romaniei era acoperit cu paduri dese. Padurea oferea adapost, hrana si era o forma de coexistenta, de civilizatie si de cultura. Pe langa rolul de cetate vegetala, ea avea si rol de sanctuar natural. Calugari ratacitori, pustnici sau sfinti populari propovaduiau o stare de veghe permanenta pentru apararea fiintei spirituale a poporului.
Spre culmea muntelui, copacii se raresc. Cate un brad se mai prinde de cate-o stanca, intr-un echilibru aproape imposibil. Oare la cate furtuni sa mai reziste, te intrebi. Este ca un simbol al brazilor incremeniti parca in timp ce urcau spre varful muntelui. Nu pare deloc surprinzator sa te gandesti ca un aparat de filmat, care ar fi lasat sa inregistreze neintrerupt cativa ani dintr-un punct fix, ar putea realiza un film teribil cu brazii care urca spre culmi. Padurea traieste.
Iesim brusc deasupra platoului. Dintr-o data, perspectiva se largeste. Nu suntem pe un munte oarecare, a carui atractie sa vina doar de la inaltimea sa maiestuoasa sau de la relieful spectaculos, cu abrupturi, creste ascutite, circuri si vai glaciare. Suntem pe culmea cea mai inalta a muntelui sacru din mitologia daco-getica. Nu imi pot imagina ce muzica dadeau buciumul sau cetera dacice. Imi inchipui insa aceste privelisti acompaniate de muzica lui Wagner. De ce Wagner? Pentru ca, se pare, zeitatile prezente in opera lui (Amurgul zeilor – Marsul funebru; Aurul Rinului – Intrarea zeilor in Walhalla; Walkiria – Cavalcada Walkiriilor, Vraja focului; Siegfrieid – Murmurul padurii) sunt destul de inrudite cu ale dacilor; in plus, solemnitatea si orgoliul redate de muzica wagneriana sunt potrivite acestor munti.
Varful Omu
Masivul Bucegilor este alcatuit din doua ramuri, una inspre Valea Prahovei, inchipuind un zid urias cu lungimea de vreo zece kilometri, a doua de-a lungul malului drept al Ialomitei. Amandoua se intalnesc pe varful cel mai inalt, faimosul Omu, de care se apropie acum vehiculul nostru pe cablu.
Cuvantul “om” are o importanta incarcatura sacra. Profetul Daniel spune ca l-a vazut in viziunile sale pe “Fiul Omului” venind pe norii cerului si I s-a dat stapanirea, slava si imparatia de catre “Cel vechi de zile. In Sfanta Evanghelie dupa Matei, lui Iisus i se da atributul de Fiu al Omului”. Vasile Lovinescu atrage si el atentia asupra similitudinii dintre numele acestui varf muntos si cel al silabei sacre “Om” a hinduismului. Iar zeul suprem al semintiilor germane, Wotan, este numit, in cele mai vechi poeme germane, Omi.
Intotdeauna cand am fost aici, in anotimpuri diferite si la varste la care habar nu aveam de Kogaion, m-am simtit mai plin de energie si mai puternic spiritual, mai increzator si mai impacat cu viata. Iar senzatiile acestea le aveau si ceilalti prieteni de drumetie. Ma intreb acum ce explicatii se pot gasi pentru aceste stari. Sa insemne oare ca trairile stramosilor nostri daci in fata acestui munte au fost atat de puternice incat le percepem si noi astazi?
Se pot gasi si explicatii stiintifice: oamenii scapa aici de nevroze, de suferinte si de complexe. Problemele si angoasele vietii cotidiene sunt lasate undeva departe, jos, iar oamenii stau deasupra lor, daca nu cu spiritul, atunci cel putin cu trupul. Chiotele si tipuiturile pe care, in snoave sau povesti, cineva de pe un varf de munte le adreseaza altcuiva de pe varful vecin poate ca nu sunt altceva decat manifestarea bucuriei eliberarii si nu neaparat un mesaj ce vestea pericolul.
Oricare ar fi cauzele, m-am simtit aici intotdeauna bine, chiar si in zile cu vreme rea, cand vifornita doboara omul in zapada si se poate rataci aici si un alpinist cu experienta, sau in zile cu ploaie si ceata atat de dese, incat nici nu vezi pe unde calci.
Foarte aproape de statia-terminus a telecabinei, se afla maretul cap sculptat cunoscut sub numele de Omu sau de Sfinxul din Bucegi. Acest loc sacru al anticilor cunoaste in zilele noastre o intensa desacralizare, multiplicata si transportata in case de pe cinci continente ca simplu trofeu turistic. Sa fi avut dreptate Umberto Eco atunci cand a scris ca numai imbecilii au nevoie de imagini?
Despre aceasta stanca impresionanta s-a spus ca este fie un capriciu al naturii, fie opera artistilor din vechime. Dacii i-au spus Kogaion, Capul Magnificului, nume care apare pe o singura inscriptie, descoperita in judetul Olt: “Mare e Zeul, intotdeauna si pretutindeni. Asa sa spuna vitejii cei curati cand privesc spre Kogaion. Ucenicii sa cante: Sfant este Domnul Noptii”.
Studiile recente ale jurnalistului si cercetatorului roman Adrian Bucurescu, un continuator tenace al preocuparilor lui Nicolae Densusianu, ajung la concluzia ca Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta pentru geti capul lui Orfeu, Domnul Noptii, caci, potrivit autorilor antici, aici s-ar fi celebrat noaptea misterele orfice – ritualuri de initiere facute in numele lui Orfeu si al religiei sale. Potrivit acesteia, mantuirea era accesibila numai celor initiati, eliberati definitiv din ciclul reincarnarilor. Acestia vor ajunge in Campiile Elizee, un taram aflat la capatul dinspre apus al Pamantului, unde traiul e tihnit – caci acolo nu exista nici ploaie, nici ninsoare, ci numai adierea dulce a zefirului (Homer) -, unde pamantul da recolta de trei ori pe an (Hesiod) si unde umbrele mortilor se ocupa cu activitatile indragite in timpul vietii (Virgiliu).
Se mai vad inca resturile gigantice ale unui loc unde sanctuarele, altarele si statuetele divinitatilor, ca si scaunele destinate poporului erau formate din corpurile naturale ale stancilor. Putem crede ca langa aceste altare, direct sub bolta cerului, se celebrau actele fundamentale ale cultului, rugaciunile si sacrificiile. Tot aici se faceau probabil si legamintele cele mai solemne, aici era locul de intrunire pentru rezolvarea problemelor tribului si de celebrare a marilor festivitati.
Frica, bucurie, sau resemnare in fata mortii?
De ce ni s-a transmis ca dacilor nu le era frica de moarte, ma intreb si privesc in jur: vai, paduri, munti stancosi, Omu, cerul si soarele – un tablou impresionant. “Sa vezi Bucegii si apoi sa mori”, ar fi putut exclama un vizionar antic din Neopolis, transferandu-si aici dragostea fata de orasul sau.
Herodot este primul care ofera informatia ca dacii (getii) se considerau nemuritori, ca insul al carui corp piere se duce la Zalmoxis, divinitatea lor. Linistea si chiar bucuria cu care se spune ca intampinau ei moartea confirma credinta lor in eternitatea sufletului. Toate informatiile despre daci, destul de putine, si chiar si acestea contradictorii si superficiale, le avem de la cativa autori antici, printre care Herodot, Strabon, Platon, Pomponius Mela, Josephus Flavius, Diodor din Sicilia, Iulian Apostatul si Iordanes. Dar stim cum si-au cules acesti autori informatiile? Au trait ei printre daci, le-au cunoscut bine limba si obiceiurile? E sigur ca nu.
Atunci este foarte posibil ca informatiile primite de ei sa nu fi fost in intregime adevarate, sa fi reflectat, opiniile si comportamentul unui numar redus de indivizi, posibil initiati. Pe de alta parte, cronicarii antici puteau sa mai si exagereze. Probabil ca, si atunci, informatiile aduse de departe trebuiau sa anunte ceva deosebit si nemaiantalnit pentru a parea interesante, sau unii chiar puteau spera ca prin manipularea unor astfel de informatii sa contribuie la schimbarea propriei religii.
Credem ca doar in urma unei educatii indelungate ar fi putut dacii sa ajunga sa sfideze moartea, sa nu le pese de ea sau chiar sa o astepte cu bucurie. Iar unui popor care ajunge pe o asemenea treapta spirituala greu ii mai pot fi schimbate religia si mentalitatile. Crestinismul nu ar mai fi putut lua locul religiei zalmoxiene, traita, vazuta si transmisa de daci, in pofida unor asemanari evidente cu aceasta: si Zalmoxis i-a invatat pe daci ca sufletul e nemuritor, apoi a stat si el departe de lume, dar trei ani, si, atunci cand a aparut, dacii au proclamat ca a inviat, fiind apoi venerat si identificat cu Dumnezeu. Crestinismul a fost religia mai puternica, in care cea dacica s-a dizolvat.
Aici se nasc insa alte intrebari: de ce nu s-a pastrat pana acum si aceeasi atitudine in fata mortii, aceeasi seninatate, daca initial existase, pentru ca Iisus ne invata la fel, ca suntem nemuritori? Inseamna oare ca noi nu mai credem in nimic? Pentru ca suferim greu la moartea celor dragi, despre care stim ca vor ajunge intr-un loc mai bun, suntem atat de speriati de inevitabila moarte? Nu avem atunci si noi toate motivele sa ne bucuram ca dacii la moartea cuiva drag? Si eventual ne-am putea invidia dusmanul care moare, nu invers (izolat, in Vrancea si in Maramures, se mai pastreza un tip de priveghi vesel, poate o reminiscenta a unui cult optimist dar si posibil dintr-un filon de cult profanator, in care mortul este apucat de nas sau de orice alta parte a corpului si se fac glume legate de viata intima a acestuia).
In concluzie, credem ca dacii puteau privi moartea mai degraba cu resemnare; bineinteles ca o anumita elita religioasa – regele, marele preot, initiatii sau razboinicii – avea o alta atitudine fata de viata si de moarte, posibila sursa de inspiratie pentru istoricii antici. Dar, pentru marea masa a poporului, moartea era la fel de teribila ca pentru noi, cei de acum.
Atlas si oile sale
Aici, la varful cel mai inalt al muntilor Bucegi, se ridica o stanca gigantica, ce domina intregul colt sud-estic al Carpatilor, spune Nicolae Densusianu in “Dacia preistorica”. Stanca a fost considerata columna cea miraculoasa a Pamantului, care sustine bolta instelata a Cerului si Polul Nord al Universului. Dupa vechile traditii geografice grecesti, aceasta columna legendara a Cerului se afla pe muntele cel inalt si vast numit Atlas, la nord de Dunare, adica, dupa Densusianu, in acest varf din Bucegi. In legendele antice, Atlas sustinea cu capul si cu mainile sale axa nordica, in jurul careia se invarteste sfera cereasca.
“Pe cat a fost Atlas de mare – scrie poetul roman Ovidiu-, el a fost prefacut intr-un munte. Barba si pletele sale devenira acum paduri, umerii si mainile sale niste culmi intinse; ceea ce mai inainte a fost capul, acum este crestetul muntelui celui mai inalt; oasele sale se prefacura in stanci si apoi, crescand in toate partile, el a capatat o extensiune imensa”. Tot Ovidiu il descrie pe titanul Atlas ca pe un rege-pastor: “Mii de turme si cirezi de vite ratacesc pe campiile sale. tara sa nu e stramtorata din nici o parte de hotarele vecinilor”. Insa mai apoi, dupa ce a participat la razboiul titanilor impotriva lui Zeus si a fost invins, Atlas avea sa fie condamnat la una dintre cele mai grele munci pe care le numesc legendele antice: sa sustina bolta cereasca pe umerii si pe bratele sale.
Astazi, la fel ca in timpurile preistorice, pastorii isi aduc la pasune nenumaratele turme de oi pe piscurile muntilor si in varfurile cele mai inalte ale Carpatilor. Pe unul dintre acesti pastori l-am privit de la mare distanta. Timp indelungat, de pe un varf de munte, si-a urmarit in vale marea turma de oi. Pozitia lui semana cu a ciobanului din tabloul lui Grigorescu.
CASET~
Adrian Bucurescu: “Mai aproape de stiinta decat de imaginatie”
Adrian Bucurescu este autor de poezii si eseuri (“Poezii zgubilitice” – 1998, “Divina verba” – 2000, “Nichita Stanescu in evul astral” – 2000), dar si cercetator al istoriei noastre antice (“Dacia secreta” – 1997, “Enigma atlantilor” – 1998, “Atlantii din Carpati” – 2002.
– Daca te-ai intoarce in timp, cine ai vrea sa fii?
– N-as indrazni sa vreau sa fiu Zalmoxis, pentru ca il consider intr-adevar zeu. As vrea sa fiu un rege dac, Dromichete de exemplu, care mi-e aproape consatean, s-a nascut, ca si mine, la Piscul Crasanilor, unde era cetatea lui, Helis se numea, adica Domneasca, Inalta. Numele lui, Drom-I-Chaites, Calea celor puri, a dat prin etimologie populara numele actualului sat Dor Marunt.
– Sfinxul, Omu nostru din Bucegi, este o lucrare a naturii, sau a omului?
– Stanca aceasta a fost intai cioplita de mana omului. Este limpede ca poarta o tiara dacica, iar chipul cu siguranta a fost sculptat. Ulterior a actionat si natura… Am convingerea ca acolo este Kogaionul dacic.
– Care sunt sursele istorice pe care le consideri cele mai credibile?
– Am fata de fiecare autor o rezerva, pentru ca ei nu stiau decat lucrurile de suprafata. Nu puteau patrunde in misterele dacilor, care erau dezvaluite doar celor initiati, in nici un caz strainilor de poporul dac si de religia zalmoxiana.
– Esti un continuator al cercetarilor lui Densusianu, legate de originea noastra?
– Cu siguranta, dar intr-o alta cheie. Folosesc aceeasi metoda, adica tin cont si de folclor sau de izvoarele orale, insa, desi tin la Densusianu foarte mult, ajung la alte rezultate. Merg si pe linia lui Parvan, si pe urmele lui Hasdeu. Cei trei imi sunt dascali, chit ca pe undeva se contrazic…
– Mai pregatesti ceva despre perioada aceea?
– Sunt trei ani de cand scriu la o noua carte. Aici voi dezvolta tot ce am scris pana acum; incerc sa fiu mai explicit, sa renunt la stilul de roman dat lucrarilor anterioare. Voi fi acum mai aproape de stiinta decat de imaginatie si voi aduce foarte multe date noi…