După moartea soțului, Komayo are nevoie de siguranță financiară și afecțiune, așa că se întoarce la vechea ei meserie de gheișă. Dornică să se afirme în lumea artistică și să practice artele tradiționale, își caută susținători influenți. Ca să nu rateze nici o șansă, pendulează între trei bărbați: Yoshioka, fostul patron, regăsit după șapte ani, Segawa, actor tânăr și strălucitor, și “monstrul marin”, un negustor de antichități respingător, dar putred de bogat. Trebuie să înfrunte însă rivalitatea dintre cei trei amanți ai săi, precum și intrigile, invidia și loviturile sub centură ale celorlalte gheișe.

Nagai Kafū, pseudonim al lui Nagai Sōkichi (1879-1959), a fost un important prozator, dramaturg și eseist japonez de la începutul secolului XX. Printre scrierile sale mai importante se numără: Amerika monogatari (Povestiri americane, 1908), Furansu monogatari (Povestiri franceze, 1909), Shinkichōsha nikki (Jurnalul cuiva care abia s-a întors, 1909), Udekurabe (Competiția, 1916-1917; în curs de apariție la Editura Humanitas sub titlul Komayo. Povestea unei gheișe), Okame zasa (Bambusul pitic, 1918), Bokutō kidan (O poveste neobișnuită la răsărit de fluviu), Danchōtei nichijō (1917-1959) – jurnalul pe care l-a ținut până la moarte.

Asfințitul în cartierul de plăceri

Când soarele a început să apună pe strada Komparu și, trecând peste acoperișurile caselor învecinate, s-a strecurat prin jaluzelele de bambus de la ferestrele celui de-al doilea etaj de la Obanaya, de la parter s-a auzit glasul slujnicei: “Fetelor, baia-i pregătită!” În camera de la etaj, toate gheișele leneveau întinse pe tatami.Erau cinci în total. Komayo purta un chimono de vară legat cu un cordon îngust. Kikuchiyo avea o cămașă de noapte occidentală din bumbac, cu guler alb. Hanasuke purta un maiou și un jupon din bumbac înălbit. Cu ele mai erau gheișa ucenică, Hanako, și Otsuru, o copilă care tocmai intrase în lumea cartierelor de plăceri.

Kikuchiyo avea vreo douăzeci și doi-douăzeci și trei de ani, era mică de statură și plinuță. I se spunea “Peștișorul auriu”, o poreclă care i se trăgea de la fața și ochii ei rotunzi, nasul turtit și gâtul scurt și gros. În ansamblu, nu putea fi considerată drăguță, dar pielea ei, care se întrezărea prin materialul subțire al cămășii de noapte, era foarte fină, iar grumazul alb te îmbia parcă să-l mângâi, ca acela al unei pisici. Își aranja întotdeauna părul în stilul shimada, îl ungea bine cu ulei, iar pe breton și pe șuvițele de la tâmple punea pastă de fasole dulce, ca să le fixeze mai bine. Chiar și în zilele foarte călduroase își aplica un strat de machiaj foarte gros, la care asorta chimonouri în culori stridente, așa că răutăcioșii ziceau că arată mai degrabă ca o prostituată ieftină când venea la petreceri, dar clienții cei mai buni roiau în jurul ei, pentru că ținuta asta o făcea să pară mai tânără.

Hanasuke, gheișa în lenjerie, era o femeie solidă, cu păr cârlionțat, ochi profunzi și o față lată și ștearsă. Avea cam vârsta lui Komayo, dar arăta de treizeci de ani. Era conștientă de acest lucru și-și dădea seama că nu putea concura cu miile de gheișe din Shimbashi nici ca înfățișare, nici ca stil. Iată de ce adoptase o strategie ca să se descurce și ea într-un fel. La petreceri muncea mai mult decât slujnicele, iar dacă se întâmpla să fie împreună cu o gheișă mai tânără și mai drăguță se purta umil, cu speranța că va fi chemată și altă dată să ajute. Drept urmare, celelalte gheișe o plăceau și era deseori solicitată la casele de ceai. În plus, în ultimii doi, trei ani avusese și un patron, un cămătar bogat care, în mod ciudat, o plăcea așa cum era. Nu avea deci griji bănești și umbla cu carnetul de economii ascuns în chimono, ca și cum ar fi fost o amuletă.

Hanako și Otsuru, care exersaseră la shamisen bucăți din piesa Osome, puneau acum instrumentele la locul lor. Kikuchiyo, atentă să nu-și strice coafura, căsca grosolan, iar Hanasuke se ridicase de pe futon și se întindea. Apoi, cele patru femei au scos din dulapuri piepteni pentru prins părul și au început să se pregătească de baie. Numai Komayo a rămas culcată cu fața la perete, fără să pară că vrea să le însoțească.

– Cât o fi ceasul? E deja ora de baie?

– Da, hai, scoală-te odată! Altfel te gâdilăm.

– Va trebui să-i cereți voie iubitului meu.

– Vorbești serios? Despre cine-i vorba?

– De ieri te porți cam ciudat, și astă-noapte ai vorbit în somn așa de tare, că am crezut că e cineva străin în cameră.

– Chiar așa? a întrebat Komayo, mirată ea însăși că lucrurile ajunseseră atât de departe. S-a ridicat cu greutate și a zis: Trebuie să-ți fac cinste, nu?

– A, deci chiar ai un iubit nou!

– Nu te pripi cu concluziile. Vreau doar să-ți mulțumesc pentru ajutorul dat zilele trecute la Sanshun’en.

– Nu-ți bate joc de mine!

– Am băut aproape o sticlă de whisky. Încă îmi simt capul ca o baniță.

– Koma-chan, ce-i cu tine? Deși nu zice nimic, până și Jūkichi pare îngrijorată din pricina ta.

– De fapt, nu știu ce să fac. Nu vreau s-o rup cu știi tu cine, dar nici nu vreau ca lumea să creadă c-o să-mi fie cumpărat contractul și-o să plec din cartier. Sunt sătulă de toată povestea asta.

– Te întâlnești cu el diseară?

– Nu, nu m-a mai chemat de-atunci, dar sunt sigură că o să apară și habar n-am ce o să-i răspund.

S-au auzit pași pe scări. Era administratoarea O-Sada, o femeie subțire de vreo patruzeci și cinci de ani, cu ochi mari, nas subțire și față ovală, calități care trebuie să fi atras atenția în tinerețea ei. Deși părul i se subțiase și albise pe la tâmple înainte de vreme, întreaga ei înfățișare – de la felul cum purta chimonoul, până la tenul afectat de pudra groasă aplicată mulți ani – arăta că-și începuse cariera în calitate de curtezană în cartierul specializat Susaki. Fusese căsătorită o vreme, dar, după moartea soțului ei, cu șapte ani în urmă, apelase la o agenție și își găsise de lucru ca slujnică la Obanaya. Privise și așteptase cu răbdare, învățând totul despre munca de administratoare, și când, cu trei ani înainte, fosta administratoare fusese concediată pentru neglijență, îi luase locul.

Komayo a privit-o tresărind, gândindu-se că venise s-o anunțe c-o caută Yoshioka.

– E pentru mine?

– Nu, pentru Kikuchiyo. O caută din Shimpuku. Petrecerea ta de la Midori-ya e la șase, deci poți să pleci deja, a zis ea pe un ton care suna pe jumătate a recomandare, pe jumătate a poruncă, și, fără să mai aștepte un răspuns, a continuat: Cred că e în regulă dacă-ți pui chimonoul de ieri, nu?

Kikuchiyo n-a zis nimic și s-a grăbit spre baie.

Între Kikuchiyo și Komayo nu era de fapt o rivalitate reală. Venirea lui Komayo slăbise poziția lui Kikuchiyo, văzută până atunci drept cea mai experimentată gheișă. Cu un an înainte, exact când venise și Komayo, Kikuchiyo tocmai își încheiase contractul și promovase într-o poziție de senioară cu cotă-parte din profiturile casei. Își consolidase statutul de gheișă cu influență, asigurându-și favorurile a doi patroni puternici: un director din minister și un parlamentar bogat din provincie. Cu toate astea, succesul pe care-l avea o nou-venită precum Komayo o indispunea, și asta se vedea din atitudinea ei. La rândul ei, Komayo o disprețuia pe Kikuchiyo, considerând că importanța pe care și-o dădea era total nepotrivită pentru o femeie cu o origine ca a ei. Hanasuke, umilă, dar înțeleaptă, era prinsă la mijloc. Avusese însă grijă să nu ia partea nici uneia dintre cele două gheișe, ci să fie în relații bune cu amândouă, ca să fie sigură că-i vor solicita ajutorul pentru petrecerile la care se duceau. Dar cum Komayo era cam de vârsta ei, iar viața le rezervase încercări asemănătoare, aveau tendința să-și facă adeseori confidențe. Hanasuke lucrase la început în Yoshi-chō. Un bărbat îi cumpărase contractul și-o luase drept amantă, dar după trei ani o abandonase și fusese nevoită să debuteze din nou ca gheișă, de data asta în Shimbashi.

Aflase mai multe despre trecutul lui Komayo când aceasta venise la ea ca să-i ceară sfatul, la puțin timp după ce Yoshioka adusese vorba despre intenția lui de a-i cumpăra contractul. Hanasuke socotea că bărbații se poartă frumos cât timp lucrurile merg bine, dar atunci când apărea o nouă femeie în viața lor puteau fi cu adevărat cruzi. Această părere era împărtășită și de Komayo, care avea convingerea fermă că bărbații sunt nestatornici din fire și, având astfel de opinii asemănătoare, cele două se sfătuiau destul de des. Ajunseseră la concluzia că trebuie să pună cât mai mulți bani deoparte cât sunt tinere și capabile să muncească, astfel încât să-și asigure un trai lipsit de griji pentru mai târziu. Visau chiar să poată începe o afacere mică și să nu mai aibă nimic de-a face cu bărbații.

După ce plecase din casa familiei soțului ei din Akita, lui Komayo nu-i rămăsese decât să revină la viața de gheișă. Dar traiul de șase-șapte ani ca femeie măritată, într-un loc uitat de lume, îi imprimase o anumită stare de tristețe și cu greu reușea să-și schimbe această dispoziție. Așa că, acum, deși dorea să fie plină de viață, binedispusă pentru angajamente și gata să facă orice pentru a păstra un client bogat, nu mai era capabilă să se mobilizeze ca în tinerețe. O revoltau manierele slujnicelor de la casele de ceai și insistența patroanelor care încercau s-o împingă în brațele clienților. Până acum reușise să nu stea peste noapte cu nimeni în afară de Yoshioka. Hanasuke îi spunea, ca și cum ar fi vorbit de propria ei problemă, că va regreta mai târziu că nu a profitat să câștige cât mai mult.

– Eu, dac-aș arăta ca tine… zicea ea invidioasă.

Komayo nu era deloc dornică să-și îngroașe astfel câștigurile și n-avea nici curajul necesar să încerce. În acea seară însă, dorința și curajul se treziseră parcă deodată în sufletul ei.

După plecarea agitată a lui Kikuchiyo în Shimpuku, cele două au făcut baie pe îndelete și apoi și-au mutat măsuțele de machiaj din bătaia ultimelor raze de soare care pătrundeau prin ferestrele din față. Le-au pus una lângă alta sub mica fereastră care dădea spre suportul de uscat din spate, și tocmai începuseră să se machieze, când Komayo a zis deodată:

– Hana-chan, te mai vezi cu bărbatul ăla?

– Care? a murmurat Hanasuke, atentă să-și fixeze buclele de la tâmple.

– Ăla care era întotdeauna la Chiyomoto înainte să ajung eu, pe vremea când aveam multe angajamente împreună.

– Cel din grupul lui Sugishima-san?

– Da, Sugishima-san. Erau politicieni, nu?

Komayo se uitase atent în oglindă, pieptănându-și părul, dar apoi, fără un motiv anume, și-a amintit chipul necioplit al lui Sugishima-san, un client care-i solicitase prezența de mai multe ori, cam pe vremea când ea abia se întorsese în cartier, și care se dăduse peste cap s-o seducă. În cazul nefericit în care relația ei cu Yoshioka ar fi dat greș din cauza refuzului său de a-și abandona meseria, fie că-i plăcea sau nu, trebuia să găsească pe altcineva care s-o susțină financiar, pentru a-și putea continua liniștită relația cu Segawa. Așa că acum trecea în revistă toți clienții care-i făcuseră avansuri în trecut.

– Cred că e de la Dairen, oricum, are o afacere în China.

– A, deci nu locuiește aici?

– Vine de Anul Nou și în timpul verii. Dar, de fapt, vara asta nu cred că l-am văzut. L-am rugat să-mi aducă satin Nanjin și crep. Întotdeauna când pleacă îi cer asta, pentru că e de calitate bună și destul de ieftin.

– A, da? Mai bine îl rugam și eu. Doar că nu-mi place deloc de el, e vulgar și insistent.

– A pus însă ochii pe tine. M-a rugat să aranjez eu totul, a zis că ar face orice. A fost o zi îngrozitoare atunci.

– Era chiar după ce revenisem și nu știam ce să fac. Nu-mi dădeam bine seama ce se întâmplă.

– Pare groaznic de anost, dar se spune că poate fi foarte amabil. Mai demult avea o relație cu Chōshichibe de la Kimikawa, care la un moment dat s-a îmbolnăvit și n-a putut să lucreze vreo trei zile. Am auzit că a luat-o în casa lui de vacanță și a avut grijă de ea zi și noapte.

– Da? Înseamnă că e capabil să treacă peste unele lucruri. Aș avea nevoie de cineva care să mă protejeze, să aibă răbdare cu mine și să nu se supere din orice. Dacă e chipeș sau nu, nu mă interesează.

– Dar tu îl ai ca danna pe Yō-san, care arată atât de bine. Noi, celelalte, ce să mai zicem?

– Chiar îl găsești chipeș pe Yō-san? Mie mi se pare că seamănă cu bărbatul din reclama pentru pastile Jintan. S-a întâmplat să fim împreună datorită circumstanțelor, dar nu mi se pare un bărbat frumos. Și nici nu cred că relația noastră o să meargă.

– De ce? Ți-ai găsit pe altcineva?

– Nu, dar știi, vrea să-mi cumpere contractul… a zis cu o voce tulbure și și-a plecat privirea.

De fapt, se întâlnise din nou cu Segawa cu o seară înainte, tot la Gishun, și deveniseră atât de intimi, încât nu mai era sigură că va putea ține secretă relația lor față de Yoshioka. Dacă ar fi fost vorba de un alt client, l-ar fi putut amăgi, dar cu Yoshioka era altceva. Fusese gheișa lui și știa că e foarte atent la detalii. De aceea, Komayo hotărâse s-o atragă de partea ei pe Hanasuke și să aranjeze lucrurile astfel încât nimeni, nici clienții, nici colegele, nici măcar Jūkichi, să nu poată să stea în calea iubirii ei.

– Hana-chan, aș vrea să stăm mai mult de vorbă. Nu vrei să mergem să mâncăm ceva la Ingōya, dacă ai timp? Nu știu ce să fac și aș vrea să mă sfătuiesc cu tine.

– Da? Hai atunci, că n-am treabă astă-seară.

– Perfect, hai să mergem, a zis Komayo, ridicându-se și chemând-o pe administratoare.

– Ne ducem la Ingōya și s-ar putea ca între șapte și opt să mă caute cineva de la Gishun. Cred că ne întoarcem până atunci, dar în caz că întârziem să mă anunți dacă m-au sunat.

Apoi au ieșit. Pe când plecau, Gozan tocmai căra niște găleți cu apă, pregătindu-se să ude zorelele de pe terasa acoperișului. A ajuns sus exact când sunetele de shamisen ale gheișelor care repetaseră în casele învecinate se topeau unul după altul. Era ora când se pregăteau de baie, în timp ce chimonourile de bumbac atârnau la uscat în briza de seară cu miros de fum, iar telefoanele de la casele de ceai începeau să sune întruna.

Așa era seara în cartierul de plăceri. Gozan a admirat norii dantelați care acopereau cerul. Și, uitând să numere bobocii plantelor, a privit stolurile care zburau departe, dincolo de pădurile care împrejmuiau Palatul Hama.

Fragmente din Komayo. Povestea unei gheișe, deNagai Kafū.Traducere din japoneză de Anca Focșeneanu. Roman în curs de apariție în colecția “Cartea de pe noptieră”, Editura Humanitas