Poeta Angela Marinescu ne intampina undeva pe linia tramvaiului 15, ne conduce spre casa ei, ne prezinta selectiv cartierul: “Acolo a locuit Cezar Baltag, in blocul acela locuieste Alexandru George. Cand vin spre casa, drumul mi se pare intotdeauna mai lung decat atunci cand plec”. Rade, se contrazice ca de obicei, azi poate chiar mai mult ca altadata, fiindca stie ca nimeni nu ii va reprosa acest lucru. E ziua ei, implineste o varsta. “Nu va spun cati ani, sau mai bine va spun! Ei bine, 59. Mare scofala o cifra. Daca vreti sa dansati, va pun muzica; are Alexandru (Alexandru este fiul Angelei) niste casete, dar nu prea vorbesc cu el, fiindca si-a permis sa uite ca azi e ziua mamei lui”.
Imi place sa sochez, dar acum chiar mi-e frig
E tarziu sa-l mai bata, dar il injura matern. Cum ar spune poetul Gheorghe Iova: “matern, deci barbateste!”. Urmeaza ardeii umpluti, fasolea verde, snitelele de pui (“90.000 de lei kilogramul”), prajiturile diplomat. Angela Marinescu este o mare gospodina, dar pe canicula asta nu are nimic rece de baut, nici macar apa. Asta pentru ca raceste repede, e sensibila la curent, se plange de frig si, in timp ce noi ne-am dezbraca si de piele, isi mai pune o haina.
“Imi place sa sochez, recunosc, dar de data aceasta chiar imi este frig, brrr!, al naibii de frig!”. Ne povesteste cum, tot asa, “de-a naibii”, a dansat o noapte intreaga cu o fatuca intr-un cabaret de la Sighetul Marmatiei, cu ocazia unui festival de poezie, socandu-i pe barbatii (scriitori), carora le-o “suflase”. Strambam din nas si cautam muzica populara pe cele zece canale de televiziune, unul mai anost decat altul. E randul poetei sa strambe din nas, fiindca nu agreeaza muzica populara. “Nu-mi place si gata. In fond, nu e vina mea ca n-am organ pentru folclor; eu am facut medicina, nu filologie”. Evident, nu-i reprosase nimeni nimic.
Discutam despre preturi, despre oameni – nimic nou in poezie. Ar vrea o alta casa, poate chiar o alta viata, dar, daca ar fi s-o ia de la capat, ar merge pe acelasi drum. “Doua lucruri sunt cu adevarat greu de suportat pe lumea aceasta: singuratatea si boala; restul e floare la ureche, mai ales daca ai bani”. Nu-i place, asadar, singuratatea, de aceea a si vrut… sa fie singura de ziua ei. Apoi s-a razgandit: “Cu voi am vrut sa fiu”. Acest “voi” de doua persoane ma include si ma flateaza, chiar daca a fost rostit cu putin inainte sa fie prea tarziu. “Asa cred ca am facut toata viata”.
Niste flori obosite din piata Gemeni – sambata la sapte seara nici in gradinile oamenilor nu mai gasesti gladiole vesele -, o sampanie aprinsa ca vremea de afara. Angela nu vrea sa fie clasica decat in acceptie valorica, in rest e moderna, postmoderna, se joaca. Inchidem ochii si ne imaginam ca suntem la “Bolta Rece”, iar nu intr-o sauna in care a treia persoana, singura logica din tot apartamentul, constata efectele caldurii asupra poetilor. Mai cu seama cand acestia sunt poete.
Da’ de ce trebuie sa infrunt eu crocodilii?
Un banc misogin ne trezeste la realitate, care inseamna ora 22.30 si ultimul metrou: “Trei femei doresc sa traverseze un rau plin de crocodili flamanzi si, cum stau ele pe mal, neputincioase, iata ca apare pestisorul de aur, dispus sa le ajute. Prima dintre ele il roaga s-o transforme intr-o mare inotatoare, care sa biruie valurile si crocodilii. Pestisorul o transforma, dar pe la jumatatea drumului crocodilii o inghit. Cea de-a doua doreste sa fie prefacuta intr-un pestisor mic si transparent. Dorinta ii este indeplinita, dar la jumatatea drumului, pestisorul este inghitit de un crocodil imens si mai transparent decat el. Cea de-a treia, dupa ce se gandeste o vreme, ii cere pestisorului de aur s-o faca… barbat. , ii raspunde pestisorul, dar femeia insista: . Argumentul acesta il convinge pe binefacator, care ii indeplineste dorinta. Odata devenita barbat, femeia se studiaza, priveste raul, apoi zice: