Dupa nenumarate tribulatii declansate de “vidul de putere” din stagiunea trecuta, Teatrul “Nottara” incearca sa-si gaseasca ritmul de lucru si, pe cat posibil, si drumul propriu in ansamblul scenelor bucurestene. Nu e usor.
Dar noul director, foarte popularul actor Mircea Diaconu, demonstreaza ca, mai zambind, mai glumind, mai batand cu pumnul in masa, poate instaura disciplina si linistea de care orice ansamblu artistic are nevoie. Rezultatele au inceput deja sa se vada: la “Nottara” se joaca iarasi cu sala plina.
Afluenta de public se obtine, deocamdata, prin recursul la texte mai “usoare”, specifice – spune traditia – zonei unde e amplasata cladirea teatrului (pe care primarul general promite sa o consolideze curand si temeinic!), bulevardul.
Acuma, sigur, exista bulevard si bulevard, iar piesele zise de bulevard sunt si ele mai bune sau mai proaste. Ceea ce i se cere in primul rand unui astfel de text este sa fie bine construit, sa aiba personaje pregnant caracterizate (eventual, prin ticuri verbale ori de comportament) si dialoguri spirituale.
Toate numitele ingrediente se gasesc din plin in piesa “Oscar” a francezului Claude Magnier, reputat autor de teatru de divertisment.
Rolurile principale din aceasta amuzanta compozitie, pe care e greu s-o povestesti (si ar fi pacat sa strici placerea eventualului spectator dezvaluindu-i dinainte surprizele ce-l asteapta…), au prilejuit, prin anii saizeci-saptezeci, adevarate recitaluri, pe scena ori pe ecran, unor vedete precum Louis de Funes si Jean-Paul Belmondo.
La “Nottara”, regizoarea Alice Barb a incredintat aceste roluri lui atefan Radof, respectiv George Ivascu, iar cei doi actori stiu sa profite de sansa acordata: se desfasoara cu haz, verva si aplomb, dand savoare nenumaratelor incurcaturi pe care dramaturgul le-a presarat pe traseul intortocheat al intrigii.
De altfel, toti interpretii din distributie contribuie cu reprize de umor mai subtire (Emilia Dobrin, Crenguta Hariton, Anda Caropol) sau mai mustos (Daniela Minoiu, Valeriu Preda, Daniel Popescu) la acceleratia vesela, cu rare momente de ralenti, a unui spectacol de bulevard de cea mai curata speta.
Este un merit important al regiei acela de a fi izbutit o astfel de reprezentatie. Rar vezi pe scenele noastre – am mai spus-o si, vorba lui Caragiale, nu vom obosi sa o repetim – umor lipsit de vulgaritate si de felurite mitocanii. Care va sa zica, se poate.
De altfel, confirma, pana la un punct, ca se poate si spectacolul montat de Petre Bokor.
Operele complete ale lui Wlm Sxpr (prescurtate) de Jess Borgeson, Adam Long si Daniel Singer nu este, propriu zis, o piesa de bulevard; e o comedie, amuzanta ca idee – ideea unei pretinse trupe alcatuite din numai trei actori constand in a juca, intr-o singura seara toate cele 37 de piele ale lui Shakespeare -, cu o tesatura dramatica destul de laxa, insa, menita, in principiu, sa lase interpretilor cat mai mult spatiu de miscare, adica de improvizatie.
Acest spatiu poate fi mai bine ori mai rau folosit, in functie de fantezia regizorului, de pofta de joaca a actorilor, dar si de disponibilitatea spectatorilor de a raspunde feluritelor provocari ce le sunt adresate.
La reprezentatia vazuta de mine – in timpul Festivalului de dramaturgie contemporana de la Brasov -, cei trei interpreti, adica Emil Hossu, Constantin Cotimanis si Mircea Diaconu (admirabil, ca intotdeauna, prin naturalete), au reusit sa antreneze publicul in joc, dar nu au putut evita senzatia de plictiseala provocata de tratarea cam in acelasi fel a tuturor pieselor shakespeariene luate in raspar de autorii americani.
Oricat a fi de inventiva, parodia ii oboseste, la un moment dat, pe privitori; or inventivitatea nu este, din pacate, punctul forte al spectacolului. Una peste alta, insa, noua stagiune pare sa fi pornit bine la “Nottara”, asa ca spectatorii pot porni din nou spre bulevard.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar